Regretatul Ion Rațiu mi-a atras atenția asupra unui truc folosit cu hărnicie de Pamfil Șeicaru în comentariile sale de la Curentul: convocarea unui autor străin pentru a conferi autoritate punctelor de vedere ale gazetarului român în chestiuni tipic dîmbovițene.

În istoria gazetăriei noastre, Pamfil Șeicaru nu e, în această privință, un inovator.
Șmecheria cu închirierea unui autor străin a fost introdusă în publicistica noastră de I.L. Caragiale.

În comentariul intitulat Prostia în viața noastră publică din Voința națională, 20 august 1885, gazetarul se ocupă de „starea bolnăvicioasă a publicisticii românești și îndeosebi a celei politice”. Marele satiric dă curs astfel unei teme de esență a scrisului său: Contribuția presei la tîmpirea poporului.

Pentru a convinge că slăbiciunea gazetăriei autohtone stă în prăpastia dintre pretenții și realitate, Caragiale trimite la un studiu tipărit la Paris, în „Revue politique et littéraire” de Paulhan sub titlul Despre prostia la om.

Pentru I.L. Caragiale Paulhan intuiește esența prostiei:

„Mai întîi prostia este după acest autor, «mai mult un chip de a înțelege rău decît a nu înțelege deloc, și mai adesea ea se manifestă sub forma pretenției».
 
Pretenția ne lovește prin contrastul între ceea ce ni se anunță și ceea ce ni se dă în adevăr.

Iată unul dintre vițiile cari se manifestă mai des în viața noastră publică. Să luăm de exemplu o foaie politică, fie ea de orice coloare politică. Ce ni se anunță? După titula ei, foaie economică, politică, comercială, literară etc., ne așteptăm să vedem aci niște deosebite vederi asupra atîtor însemnate cestiuni dezbătute și cercetate cît mai adînc posibil. Ce ni se dă? Mofturi, vorbe goale, o frazeologie extravagantă și imposibilă, și o vădită ignorare a tutulor cestiunilor propuse în dezbatere.”

Comicul izvorăște fundamental din contrastul dintre pretenție și realitate. Cel puțin la personajele lui Caragiale. Conu Leonida se pretinde un gînditor social-politic. În realitate, e un semidoct. Publicistul Caragiale își dezvăluie sursa de comic: Contrastul dintre pretenții și realitate.

2. Cele mai slabe pagini din Război și pace al lui Tolstoi sînt cele despre Napoleon. Rusul Tolstoi nu se poate stăpîni să nu fie rus și, în consecință, unui Napoleon meschin, înfumurat și chiar puțin imbecil, îi este opus un Alexandru blagoslovit cu toate harurile. Efectul e însă invers decît cel scontat de către Tolstoi. Ca spre a dovedi consecințele nefaste ale tendențiozității Napoleon e iubit, iar Alexandru e urît. Explicația nu ține de raportarea la adevărul istoric, ci de raportarea la cel psihologic, de fapt, la instinctul obiectivității din fiecare cititor. Chiar dacă nu am ști din istorie datele reale ale celor doi împărați, tot am simți tendențiozitatea, deformarea adevărului, pentru că deformarea adevărului produce și cele mai slabe pagini din punct de vedere estetic.

Tendențiozitatea lui Tolstoi e de natură naționalistă. Mai tîrziu, pe vremea lui Stalin, se va ivi și înflori tendențiozitatea de natură socio- politică.

Să fi fost proletcultismul moștenirea de către bolșevici e didacticismului practicat de marii clasici ruși?
 

Pentru că suntem cenzurați pe Facebook ne puteți găsi și pe Telegram și GoogleNews