Urmînd tipica divizare moldo-valahă, ele s-au împărțit în două:

Unele, ținînd de politicienii, dar și de jurnaliștii Puterii s-au grăbit să proclame momentul drept istoric. Păcat că nu peste multă vreme vom sărbători Ziua Națională. Dacă decizia ar fi fost luată prin vară, s-ar fi putut proclama o Sărbătoare Națională, în locul răposatei Sărbători de 23 august.

Altele, ținînd de politicienii, dar și de jurnaliștii Opoziției, s-au străduit să minimalizeze succesul declarat de Putere. Pentru aceasta s-a insistat pe Adevărul că o serie dintre condițiile existente în MCV se vor regăsi în condițiile impuse de PNRR. De sesizat această poziție – bucuria secretă că n-am scăpat de monitorizare. Prin urmare, Puterea exagerează vorbind de un eveniment istoric. Aserțiunea o neghiobie politrucă. Mecanismul PNNR e discret și în plus valabil pentru toate țările UE. MCV-ul era zgomotos și în plus valabil doar pentru noi.

Dacă alintarea de istoric n-ar fi grav compromisă de folosirea ei de către presa tiribombistică și pentru fapte lipsite de importanță, fără a mă situa de o parte sau de alta, aș folosi și eu formula Moment istoric. Aceasta deoarece ridicarea MCV pune capăt unui șir de 15 ani de umilire națională anuală. An de an, cînd se publica Raportul MCV România încerca umilirea de a fi înfățișată ca un elev căruia profesoara îi spune c-a luat doi la teză, concomitent cu tragerea de ureche. Înainte de publicarea Raportului, apelînd la informații obținute pe surse, presa și partidele de Opoziție, reproduceau deja pasaje ample din document menite a dovedi că și anul acesta România a căzut la examenul statului de drept. Indiscutabil, Raportul avea dreptate. La finele fiecărui an se putea constata că România mai are multe de făcut pentru a avea o justiție de nivel european. Numai că această concluzie nu era rezultatul unei aprecieri proprii, făcute de societatea autohtonă, ci rezultatul unei lecturi a Raportului. De fiecare dată, folosirea Raportului în bătălia pentru putere crea atmosfera umilitoare a unei trageri de urechi a României. Presa și partidele adversare ale Puterii făceau mare caz de sintagme precum:

Umilirea națională izvora din transformarea relației normale Țară membră UE – Comisia Europeană într-una anormală de Slugă – Stăpîn, de Elev – Profesor, de Subordonat – Șef.

De această atmosferă era responsabilă și Puterea.

Aprecierile din Raport erau exagerate de presa și partidele Puterii, așezate sub semnul:

Bruxellesul ne laudă.

Într-o asemenea atmosferă dispărea rostul înființării MCV:

Cel de a ajuta România printr-o monitorizare colegială, aș spune, să-și perfecționeze statul de drept.

N-avea importanță realitatea din România.

Avea importanță doar dacă Raportul ne lăuda sau ne mustra.

Cercetînd Campania din Est (1941-1944) am rămas stupefiat de jubilația națională produsă de cîte o laudă adusă nouă de nemți. Pe front eram camarazi de arme. În viziunea Puterii de la vremea respectivă, eram niște inferiori nemților în materie de vitejie, de iscusință militară. Eram niște nevolnici, niște lași, niște neisprăviți care mureau de bucurie cînd nemții îi băteau pe umăr zicîndu-le Bravo, ați luptat bine!

Se înțelege că nemții nu jubilau cînd îi lăudam și noi. Și asta din simplul motiv că noi nu cutezam să-i apreciem pe camarazii noștri de arme. Era de la sine înțeles că ei ne scuipau semințe în cap.

Așa s-a întîmplat și cu MCV.

Conceput de Comisia Europeană și acceptat de noi, MCV a fost prezentat ca un mecanism prin care Comisia Europeană, primindu-ne în UE în ciuda multor slăbiciuni în materie de stat de drept, urma să ne ajute să le rezolvăm. Acesta a fost rostul inițial al MCV:

De a ajuta România să-și făurească un stat de drept veritabil.

Pentru aceasta, în fiecare an, Comisia făcea un Raport pe baza unei monitorizări. Raport care ne spunea ce-am făcut și ce trebuie să mai facem.

Sensul inițial al MCV a fost asemănător sensului inițial al unui antrenament pe care-l face un antrenor cu un sportiv.

Acestuia din urmă i se dau sarcini de îndeplinit. Îndeplinirea lor e monitorizată de antrenor.

Și antrenorul, după monitorizare, îi spune sportivului ce a făcut bine și ce-a făcut rău, dar mai ales unde să mai acționeze.

E între antrenor și sportiv o relație de Stăpîn – Slugă?

Firește că nu.

Din nefericire, gîndit ca un ajutor dat României de Comisia Europeană, MCV s-a transformat treptat-treptat într-un mecanism de punere a României într-o postură de proastă a UE care nu reușește să se deștepte cu toate lecțiile primite.

În toți acești 15 ani n-au existat și evaluări românești ale Statului de drept, ale Justiției. Au fost numai evaluările din Raport. Care Raport a fost abordat în România ca un Document Sfînt, emis de Cancelaria lui Dumnezeu, menit a ne bate pe umăr sau ne trage de urechi.

De această deformare a sensului MCV în cei 15 ani de existență nu e responsabil Bruxellesul.

Sîntem vinovați noi, românii.

Noi, românii, am transformat Raportul anual într-un Document magic, primit de noi cu fețele la pămînt, pentru a nu-l privi cum vine din cer.

Noi, românii am folosit MCV în bătălia pentru Putere.

Și în loc să ne preocupăm de o reală perfecționare a Justiției, ne-am preocupat de ce va spune despre noi Raportul.

Ridicarea MCV nu e rezultatul constatării că în România a triumfat, în fine, statul de drept.

Decizia ține numai și numai de rolul asumat de România în Războiul ruso-ucrainean.

E ca un fel de răsplată pentru că România a fost sluga perfectă a Bruxellesului.

O simplă privire arată că în 2022 România a dat înapoi în privința democrației, Justiției, a luptei împotriva corupției.

A nu mai face nimic în aceste domenii, pe motiv că nu mai sîntem monitorizați ar fi o imensă greșeală.

Am confirma bănuiala că am făcut eforturi în aceste domenii nu pentru că interesul național cere asta – un stat de drept și o Justiție adevărate- ci pentru a trece cît de cît examenul anual al Raportului.

Dar chiar și incorectă, decizia de ridicare a MCV e un moment istoric.

Ne scutește de momentul de umilire națională întruchipat de publicarea anuală a Raportului MCV.