ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!



1. Prin publicarea Însemnărilor din celulă, jurnalul lui Ion Antonescu scris în camera de timbre a lui Carol al Ii-lea, unde-l aruncaseră conspiratorii, Audiența din după-amiaza lui 23 august 1944 pare a fi rezolvată din punctul de vedere al regulii: ascultă-l și pe celălalt!

Pînă la descoperirea acestor Însemnări, despre Audiența încheiată cu Arestarea Mareșalului, știam doar punctele de vedere ale celor care au dat Lovitura de stat. Puncte de vedere care, în frunte cu cel al Regelui Mihai, trag spuza pe turta dușmanilor lui Ion Antonescu. Însemnările, făcute de Mareșal imediat după Audiență, cu țelul evident de a ajunge pînă sub privirile Posterității, ne oferă și punctul de vedere al Conducătorului.

Există însă un alt caz spectaculos în Istoria țării în care știm r punctele de vedere ale uneia dintre părți:
Cel al Căderii lui Ceaușescu.

Rămîn însă nesoluționate aproape toate momentele lui Ceaușescu din dimineața lui 22 decembrie 1998. Despre ce a făcut și ce a zis fostul conducător știm doar de la adversari sau, mă rog, de la cei interesați în acreditarea unei anumite viziuni asupra evenimentelor. Nu știm și tare mă tem că nu vom ști niciodată versiunea lui Nicolae Ceaușescu asupra evenimentelor.

Ceaușeștii au fost conduși , sau duși la liftul urcînd pe acoperișul C.C. de Victor Stănclescu. Ce-a spus Nicolae Ceaușescu în acele împrejurări, ce-a făcut și, în general, ce s-a petrecut de fapt știm doar din relatările postdecembriste ale generalului Stănculescu. Efortul acestuia de a contura un Atotputernic speriat, micșorat la ipostaza de iepure.

Era Nicolae Ceaușescu panicat? S-a învoit s-o șteargă din sediu ca să nu fie linșat de popor? Versiunea generalului Stănculescu intră în conflict cu două alte elemente extrem de importante.

Primul se referă la momentul cînd Nicolae Ceaușescu urma să străbată pe jos distanța dintre clădirea CC și cea a Palatului Regal pentru a ajunge la Sala Congresului al XIV-lea. Înnebuniți de spațiul absolut deschis, imposibil de protejat pe deplin, cei de la Direcția a V-a i-au sugerat să renunțe. Fostul președinte a refuzat. Absolut firesc.
 
Nimic din destinul său nu-l semnala altfel decît gata să înfrunte primejdia cu pieptul deschis. Nu mersese el în 1977 în mina ocupată de protestatarii din Valea Jiului care-l sechestraseră pe premierul Ilie Verdeț? Nu-și asumase el, în 21 august 1968, îndrăzneala de a striga la ruși, peste Prut, din balconul C.C.? Logica personajului refuză momentul de lașitate din 22 decembrie 1989, așa cum îl schițează versiunea lui Victor Stănciulescu.

Al doilea element îl dau mărturiile celor care l-au păzit la Tîrgoviște. Toate insistă pe imaginea lui Ceaușescu neînțelegînd că poporul nu-l mai voia. Fostul conducător încercase în acea dimineață să vorbească din balcon, prin portavoce, mulțimii întărîtate din Piață. Gestul spune multe despre credința sa într-o lovitură de palat, ticluită de agenturile străine prin năimiții dinlăuntru. E greu de crezut c-ar fi vrut s-o șteargă din sediul C.C. pentru a-și pune pielea la adăpost.

Și despre alte momente obscure ale orelor de după plecarea din sediul C.C. avem, la fel, doar versiunile celorlalți asupra discuțiilor și gesturilor semnificative. Să admitem varianta cu avatarurile de autostopist ale celui mai puternic om din România. Despre ce-a zis și ce-a făcut Nicolae Ceaușescu în atari împrejurări știm doar din mărturiile presupușilor șoferi de Dacia. Asemănător, despre arestare, transport la unitatea din Tîrgoviște, despre cele 3 zile și trei nopți petrecute la șandramaua militară știm doar din versiunile lui Kemenici și ale soldaților-paznici.

Adevărul cere însă convocarea și a celeilalte părți.

Din nefericire, pînă acum n-a intrat în posesia istoricilor și versiunea lui Nicolae Ceaușescu.

Și tare mă tem că-n acest veac nu vor intra.

2. Lui Alexandru Ioan Cuza îi plăcea să se amuze zicîndu-și Domnitorul Principiu. Ajunsese pe tronul celor două țări românești întru concretizarea unui principiu: al Unirii Valahiei cu Moldova.

La șefia Moldovei cel puțin, candidau nume grele: Mihai Sturdza, Grigore Sturdza, Costache Negri, Vasile Alecsandri.

Cum de s-a ajuns la Alexandru Ioan Cuza?

Alexandru Candiano-Popescu explică în „Amintiri din viața-mi”:

„Înălțării sale la Tronul Moldovei, nici unul din cîți au votat-o, nu i-a dat nici un temei, din contră, colonelul Cuza a fost ales principe, avînd credința cei care îl alegeau că Europa nu va aproba o asemenea alegere, deoarece alesul, presupuneau ei, nu era din viță din care se fac hospodarii cu sorți de durată.

Viitorul a dovedit că una a fost socoteala alegătorilor lui Vodă Cuza și alta socoteala evenimentelor. Această domnie, nu numai că a durat, dar a avut și o însemnătate în istoria românilor”.

În Elena Cuza, Lucia Borș dezvăluie, sprijinită pe documente, că Adunarea Electivă era atît de împărțită între tabere încît reuniunile Partidei Naționale, majoritare în Adunare, se țineau lanț și inutil.

În seara lui 3 ianuarie 1859, întrunirea era cît pe-aci să se spargă fără nici un rezultat. Atunci, Lascăr Rosetti încuie ușa și declară că nu le dă drumul pînă nu se decid asupra candidatului. Pe acest fond Neculai Pisoțchi lansează numele colonelului Cuza. Cel care demisionase din postul de ispravnic de Covurlui în semn de protest față de falsificarea listelor de alegători.

După trei tururi de scrutin, Cuza era candidatul Partidei Naționale și, prin asta, cel mai sigur candidat la Domnia Moldovei.

N-am certitudinea că doar presiunea timpului a dus la soluția Cuza. Cred că undeva Alexandru Candiano-Popescu are dreptate. Colonelul a fost tradiționala soluție de compromis între grupurile în dispută. Cum s-a întîmplat cu Stalin după moartea lui Lenin. Sau cu Nicolae Ceaușescu, după moartea lui Dej.

Egale într-un fel, grupările în bătălia pentru Putere se învoiesc asupra unui al treilea candidat. Fiecare dintre ele zicîndu-și că e o soluție temporară. Iar după un timp, soluția e dată în lături.

Ca și în cazul Stalin sau Ceaușescu, temporarul s-a dovedit permanent în cazul Colonelului Cuza.
Sub ușurătatea aparentă (cartofor, afemeiat, neserios), se ascundea un ins cu o deosebită voință de putere.

O nouă confirmare a avertismentului: atenție la cei prostănaci, la tăcuți, la neserioși, la molatici.
Nu se știe niciodată de ce sînt în stare!