În parabola Marelui Inchizitor din romanul „Frații Karamazov” de Dostoievski, Iisus este acuzat că le-a dăruit oamenilor libertatea – libertatea interioară, dată de credință. Omul este însă dispus să renunțe la acest dar, cel mai de preț, în schimbul „liniștii”, al „siguranței” și al accesului la „pâine și circ”.

Marele Inchizitor este un ateu, însă de două ori ateu: nu crede nici în Dumnezeu, nici în om, fiindcă, spune Nikolai Berdiaev în cartea sa „Filosofia lui Dostoievski”, „Marele Inchizitor nu crede în Dumnezeu, dar nici în om. Acestea sunt două fațete ale unei singure credințe. Pierzând credința în Dumnezeu nu se mai poate crede în om”; „pierzând credința, Marele Inchizitor a înțeles că oamenii nu sunt capabili să îndure povara libertății dezvăluite de Hristos”1. Astfel, Marele Inchizitor consideră că omul este nevolnic, bicisnic și ticălos, de aceea nu de libertate are nevoie, ci de un tiran „luminat”, de o conducere care știe mai bine decât el care-i sunt nevoile, cum trebuie să gândească și să trăiască, și care îi poate asigura, în mod adecvat, satisfacerea nevoilor. Numai că, în felul acesta, încredințându-se cu totul în mâinile unei astfel de puteri, din frica de-a nu pierde „siguranța”, „pâinea” sau „circul”, omul devine o marionetă, își pierde identitatea, libertatea și demnitatea date de statutul nobil de creație a lui Dumnezeu, zămislită după chipul și asemănarea Lui.

„Marele Inchizitor” este un simbol al tuturor sistemelor totalitare din istorie, care tocmai aceasta au urmărit: să facă din om propria lor creație, să re-creeze natura umană în funcție de-o agendă ideologică, să o altereze, pentru a o putea controla mai ușor, să modifice realitatea pentru ca, prin aplicarea unor „rețete de schimbat lumea” (inginerii sociale, economice, culturale etc.), să instaureze un „paradis terestru”, din care trebuie înlăturat orice ar putea să se opună caracterului autoreferențial, autosuficient al acelui sistem. Căutând să controleze totul, sistemul nu mai acceptă existența vreunui „în afară”, a unei dimensiuni care să scape de sub controlul celor care îl conduc.

În contextul pandemiei, am constatat că între oamenii credincioși și cei necredincioși există diferențe substanțiale de raportare la situația actuală ‒ așa cum a fost și în comunism, dar și în alte regimuri totalitare în care zeci de milioane de oameni au avut de suferit sub imperiul terorii. Însă cei mai liberi întotdeauna au fost cei care și-au păstrat credința – în fond, cea mai puternică armă. Cu această armă, cei cu adevărat liberi au învins nu doar frica, ci și moartea. Au biruit cea mai cumplită moarte, care nu este atât moartea biologică, de care se tem cei mai mulți, cât moartea fără pocăință și fără Dumnezeu, moartea în stare de robie lăuntrică și de frică.

(Fragment din articolul „De ce nu putem fi captivi în distopia „noii normalități”, apărut în revista Familia Ortodoxă).