ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!


Cum scria Mircea Eliade, Mihai Eminescu „a luat parte la tragedia neamului românesc”, identificându-se deplin cu durerile, năzuințele și drama poporului român și devenind vocea acestui popor – lucidă, intransigentă, incomodă –, în care s-au regăsit toți românii însetați de dreptate și adevăr, nu numai din vremea sa, dar din toate timpurile.

Cum spunea criticul literar Dimitrie Vatamaniuc, scrisul lui Eminescu este o „expresie a demnității naționale”, iar Constantin Noica nota: „Eminescu este conștiința noastră cea mai bună”. Astfel, întoarcerea la Eminescu înseamnă pentru noi revenirea în sine, refacerea legăturii cu propria noastră identitate și demnitate, cu ceea ce este cu adevărat viu și curat în ființa românească. Mai înseamnă și aflarea soluțiilor potrivite cu specificul, realitatea și trebuințele noastre. Fiindcă soluțiile potrivite pentru România nu trebuie căutate aiurea, în afara noastră, ciși prin recursul la memorie, cercetând tocmai ideile unor mari personalități care au analizat realitățile românești și au iubit România, mulți dintre ei sacrificându-se pentru ea.

Întrucât cunoștea profund, mai bine decât oricine din timpul său, realitățile românești (economice, sociale, culturale), precum și istoria și tot ceea ce ține de spiritul românesc, a înțeles cel mai bine situația în care se afla țara noastră. Prin opera sa jurnalistică surprinzător de actuală, marele analist a abordat cele mai grave probleme ale României de atunci, iar multe dintre aceste probleme sunt și ale României de azi.

Analizele sale lucide și riguros documentate nu numai că par a reflecta fidel situația vremurilor noastre, dar sugerează și soluții la fel de valabile astăzi ca atunci.

Ne întrebăm, oare cât va mai trece până când vom lua aminte, măcar în al 12-lea ceas, la avertismentele lui Eminesc? Cât timp le vom mai acoperi cu indiferență și uitare?

În scrierile sale, Eminescu denunță formele și tendințele „liberalismului cosmopolit” pe care „pătura superpusă” (clasa de politicieni corupți slujind interese străine, „uzurarii”, „clasele improductive” orientate spre „avere fără muncă”) le importa și promova în țara noastră. Pe de altă parte, prin scrierile sale, el a dat expresie desăvârșită unicității și frumuseții sufletului românesc, anticipându-i pe cercetătorii de mai târziu, din perioada interbelică, interesați de identitatea și spiritul românesc.

Teoriile lui Eminescu sunt atat de valabile astăzi tocmai pentru că sunt ancorate profund în realitățile românești, afirmându-se prin ele „adevărul nației românești pentru care a trăit și pentru care a fost sacrificat” (Zoe Dumitrescu Bușulenga). Prin ele, a anticipat evoluții ulterioare ale societății românești și putem spune cu îndreptățire că marele jurnalist a fost un mare vizionar. El a afirmat acest „adevăr al nației” până la capăt, intransigent, fără să se lase în vreun fel influențat de interese politice, personale sau de diverse ideologii la modă care aveau un efect dizolvant asupra ființei naționale și a unității românilor.

Eminescu nu a fost tributar vreunei ideologii, fie că vorbim de socialism, de „liberalismul cosmopolit” sau chiar de ideologia Partidului Conservator, care, nu de puține ori, nu a scăpat nici el de condeiul său nemilos.

Fiindcă, după cum el însuși mărturisește, neîntrecutul jurnalist român s-a situat mereu de partea „poporului istoric”: „...era o datorie de-a fi și de-a rămânea în partea poporului istoric, din care însumi fac parte, și în contra păturii superpuse de venetici”. Un jurnalist integru, o conștiință, plin de forță și imbatabil în argumentele sale!

Dacă ar fi să ne oprim asupra unor probleme grave abordate de Eminescu, probleme cu care se confrunta România vremii sale, dar care nici astăzi nu și-au găsit rezolvarea și au rămas la fel de presante, conducând la o situație chiar mai gravă decât cea din timpul marelui gazetar, credem că problema cea mai stringentă și apăsătoare este cea economică.

Teoriile economice ale lui Eminescu anticipă scrieri ale unor economiști, sociologi și politicieni din perioada interbelică, cum sunt Virgil Madgearu, Mircea Vulcănescu, Dimitrie Gusti. Aceștia au înțeles că situația economică a țării nu se va putea ameliora fără susținerea țăranilor, a micilor gospodării rurale, fără măsuri pentru ridicarea materială și culturală a țăranilor, „clasa productivă a țării”, „temelia casei” (Eminescu).

În scrierile sale economice, Eminescu atrage atenția asupra unor probleme grave precum vinderea pământurilor, împilarea, și „proletarizarea” țăranilor (care, din cauza sărăciei și a lipsei de instruire, cădeau ușor în capcana „uzurarilor” și a speculatorilor de tot felul), „înmulțirea claselor consumatoare și scăderea claselor productive”, „importarea mărfurilor străine de tot soiul”, ruinarea proprietarului (în special a micului proprietar), „ale cărui interese sunt identice cu ale țăranului”, negoțul „încăput pe mâini străine”, îmnulțirea „claselor improductive” (funcționari, negustori, samsari), a „claselor parazite”, de „mijlocitori”, care fac „avere fără muncă” pe spezele țăranilor și a producătorilor autohtoni - care munceau din greu și abia supraviețuiau -, simplificarea muncii, ceea ce nu mai permite ca „totalitatea aptitudinilor unui popor să se dezvolte”, reducerea până la dispariție a breslelor și meseriilor, crearea unor condiții favorabile străinilor, dar care nu permit existența unei piețe interne diversificare pentru produse românești, devalorizarea muncii, „singura creatoare a tuturor drepturilor”, emigrarea românilor etc. („românii părăsesc țara lor, ca șoarecii o corabie care arde” (Timpul, 18 iunie 1881).

Prin urmare, observăm că o idee centrală în scrierile sale economice este aceea potrivit căreia scăderea și sărăcirea claselor producătoare, importarea a tot mai multor mărfuri străine, „necesitatea de-a esporta productele într-o formă crudă, nepregătită” etc. conduc inevitabil la regresul economic grav al unui stat. Potrivit marelui român, sărăcirea și împilarea țăranilor, „clasa productivă a țării”, reprezintă, în fond, o amenințare la adresa securității statului. După cum vedem, Eminescu pune un accent special asupra necesității muncii susținute, însă o muncă în care să fie angrenate toate forțele productive ale națiunii.

Necesitatea unei munci diversificate, nu unilaterale, prin care „totalitatea aptitudinilor unui popor să se dezvolte” constituie un punct esențial al teoriei eminesciene a statului organic, care afirmă că legile, departe de a fi o copie după cele străine, trebuie să fie cu totul în acord cu „natura poporului”, cu realitățile și trebuințele țării.

Măsurile pentru combaterea speculei, necesitatea dezvoltării unui comerț intern, care să fie protejat, încurajarea meseriilor, diversificarea producției, educația, punerea în mișcare a „tuturor resorturilor intelectuale și morale” ale poporului, pentru dezvoltarea de aptitudini, talente și activități noi „a căror sumă constituie puterea colectivă a poporului” - sunt soluții detaliate de Eminescu în analizele sale. Dacă soluțiile propuse - în mod lucid, realist și minuțios documentat - de Eminescu ar fi fost aplicate, nu ne-am mai fi confruntat astăzi cu criza economică și alimentară, cu starea de umilință și subjugare economică pe care o cunoaște azi România.

Eminescu denuță deseori în articolele sale faptul că liberalii introduseseră forme și legi străine, menite să favorizeze afacerile străinilor în România în dauna populației autohtone și să transforme țara într-o colonie, în care românii devin „salahori”, țaranii sunt exploatați, înrobiți, păcăliți de speculatori și nevoiți să-și vândă pământurile, clasa de mijloc e sărăcită, iar România nu se mai poate dezvolta în mod neatârnat.

Dacă ar fi trăit astăzi, Eminescu ar fi fost un critic necruțător al neoliberalismului, al corectitudinii politice și globalismului, după cum se vede și din aceste extrase: „Liberalismul și umanitarismul ne priește foarte bine: în numele libertății se face camătă fără margine; în numele egalității și fraternității deschidem brațele tutulor elementelor stricate pe care le rejectează chiar societățile ipercivilizate” (Timpulla 23 mai 1879); „Avem pe străin cu puterea strivitoare a capitalului bănesc, față cu românul care amenință a cădea în robia celui dintâi, a deveni o simplă unealtă pentru fructificarea capitalului lui” (Timpul, 1 decembrie 1881); „Fiinta inteligenta a omului redusa la rolul unui surub de masina e un produs admirabil al liberalismului in materie de economie politică”; „nu-s dezmoșteniți acei cari iubesc trecutul poporului lor, cei cari au în suflet tezaurul de amintiri care îl face pe omul singuratec să se simță și el o parte, un rezultat al istoriei țării sale. Dezmoșteniți sunt acei ce nu mai cred în nimic, dezmoșteniți sunt acei cetățeni ai universului întreg, ce, neavând patrie, își aleg pe cea mai ieftenă din toate: universul; cei cari neavând popor, își aleg pe cel mai lesne de avut: omenirea toată” (Timpul, 16 septembrie 1878).

Astăzi România are nevoie, mai mult decât oricând, să-și recupereze demnitatea națională, iar pentru aceasta trebuie mai întâi să se cerceteze pe sine și, cum spunea Nicolae Steinhardt, „a vorbi despre Eminescu înseamnă pentru un român a se cerceta pe sine”.

Astfel am reuși să înțelegem de ce, „dintr-o țară înzestrată cu atât de multe condiții de dezvoltare sănătoasă”, țara noastră a ajuns într-o stare de degradare economică și morală descrisă cu atâta luciditate de Eminescu. Într-o lume în care identitățile se „topesc” sub tăvălugul dizolvant al globalizării, e necesară această „întoarcere la trecut, la elementele lui bune, sănătoase, proprii, de dezvoltare” (Timpul, 25 octombrie 1881).

Redăm câteva extrase din analizele lui Eminescu:

Au sustras muncii naționale piețele noastre”, „La țară putrezesc grânele omului nevândute, în oraș plătești pânea cu prețul cu care se vinde la Viena sau la Paris”;

Factorii de căpetenie ai tranzacțiunii economice sunt atât de despărțiți printr-o lume întreagă de intermediatori încât nu se simt reciproc; producțiunea se-aruncă în rangul al doilea, și, în rangul întâi intră mijlocirea și clasele mijlocitoare” (Timpul, 15 iulie 1882); (...) siguranța că România devine un simplu nume pentru a însemna colonii din centrul Europei lângă Dunăre, siguranța că poporul nostru nu mai e în stare de-a-și recâștiga vreodată pământul patriei sale din mâini străine, pe această siguranță că viitorul e al lor în această țară, ei creditează guvernului” (Timpul, 1 decembrie 1882), „Matei Basarab răscumpăra cu bani din visterie pământuri încăpute pe mâini străine; astăzi trei din patru părți ale acestor pământuri sunt în asemenea mâini. Se înțelege că cu pământul trec drepturile publice, cu acestea Parlamentul, cu Parlamentul puterea” (Timpul, 3 decembrie 1882); „populațiile noastre orășenești au pierdut — prin importarea mărfurilor străine de tot soiul — pânea zilnic[ă] și sânt reduse parte la proletariat”; „de la țăran începând, pentru care toți pretextează a se interesa și care cu tot interesul platonic a ajuns ilot și la sapă de lemn, și sfârșind cu proprietarii mari, cu negoțul, cu meseriile, toată țara, și anume elementele românești dintr-însa au apucat pe clina unei continue și repezi înapoieri”;„au sustras muncii naționale piețele noastre,încât astăzi am ajuns ca până și obiecte de primă necesitate, precum făina, să se importe din străinătate”; „La țară putrezesc grânele omului nevândute, în oraș plătești pânea cu prețul cu care se vinde la Viena sau la Paris”.

Omul devine din ce în ce mai mult sclavul aproapelui său”

Avem la datorii: o jumătate de miliard de franci datorie publică, o scădere regulată atât a muncitorilor agricoli cât și a breslașilor, o despoiere mai neîndurată a țăranului (…), negoț și meserii în mâni străine”(23 decembrie 1877, Opere X).

Semibarbaria noastră este mult mai rea decât barbaria deplină. Oriunde manufactura dispare, precum dispar la noi pe zi ce merge industriile de casă și meseriile, și unde crește necesitatea de-a esporta productele într-o formă crudă, nepregătită, omul recade în barbarie. În asemenea țări averea scade an cu an, scăzând necontenit și valoarea omului, care devine din ce în ce mai mult sclavul aproapelui său. Și când o națiune a căzut prin inepții economice atunci i se scoate ponosul că e leneșă, fatalistă, ignorantă” („Timpul”, 31 octombrie 1881);

Toate țările cari n-au comerț înăuntru și cari sunt avizate la esport la piețe depărtate decad intelectual, economic, moralicește chiar” (Ibidem).

(...) dacă [poporul] e necivilizat și nu poate concura,atunci se sting, prin introducerea de mărfuri străine, toate ramurile sale proprii de producțiune și el e redus la [o] singură ramură ... producțiunea devine unilaterală, nația lucrează cu un singur braț, iar celalt i se taie; o singură clasă e condamnată la muncă, celelalte sunt avizate a se hrăni în mod cu totul improductiv prin speculă, tertipuri și șarlatanerie politică”(„Timpul”, 14 mai 1882).

Îi vezi creand drumuri nouă de fier, tot atâtea canaluri pentru scurgerea industriei si prisosului de populatie din strainatate, pe când adevarate masuri ar fi acelea menite a dezvolta aptitudinile cari sunt în germene în chiar poporul românesc”; „Mania de a trata pe om ca simplă mașină, ca unealtă pentru producere, este, întâi, tot ce poate fi mai neomenos; al doilea, dezastruoasă prin urmările ei”;

Vom avea de-acum înainte dominația banului internațional, impusă de străini; libertatea de muncă și tranzacțiuni; teoria de luptă pe picior în aparență egal, în realitate inegal. Și, în această luptă învinge cel pentru care orice mijloc de câștig e bun. Urmare ei, capitalul, care ar trebui să fie și să rămână ceea ce este prin natura lui, adică un rezultat al muncii și, totodată, un instrument al ei, e, adesea, ca posesiune individuală, rezultatul unor uneltiri vinovate, a exploatării publicului prin întreprinderi hazardate și fără trăinicie, a jocului de bursă, a minciunii”;

Libertatea adevărată și neatârnarea economică sunt două noțiuni identice”;

Pentru încurcarea judecății profanilor se clădește un labirint de cifre și fraze pseudoștiințifice, fără cap și fără coadă, în care nu se vede esprimată clar nici o idee cumsecade, dar din al căror întreg reiese intenția guvernului vătămătoare intereselor Statului”; „producțiunea numeroasă, bănoasă, ieftenă, iată singura țintă ce-o urmărim. De aci apoi o împărțeală a muncii după națiuni; una să producă numai un lucru și să fie absolut ineptă și incapabilă de-a produce altceva; altă, alt lucru. În adevăr imens, ieften, bănos. Ființa inteligentă a omului, redusă la rolul unui șurub de mașină, e un produs admirabil al liberalismului în materie de economie politică”; „Să nu ne facem iluzii. Prin atârnarea noastră economică am ajuns ca toate guvernele, spună ele ce-or pofti, să atârne mai mult sau mai puțin de înrâuriri străine”;

Cestiunea economică la noi nu e numai o cestiune a mișcării bunurilor; ea e mai adâncă, e socială și morală. Fără muncă și fără capitalizarea ei, adică fără economie, nu există libertate. Celui care n-are nimic și nu știe să se apuce de nici un meșteșug dă-i toate libertățile posibile, tot rob e, robul nevoilor lui, robul celui dintâi care ține o bucată de pâine în mână”;

... țăranul este temelia casei. Ori, slăbindu-se necontenit această temelie, edificiul întreg al statului român poate să se prăvălească. Dacă aceia cari au în mână soarta și viitorul țării nu văd primejdia, atât rău pentru ei, atât mai rău mai cu seamă pentru cetățenii cari-i sufăr încă în fruntea afacerilor publice”; „libertatea adevărată și neatârnarea economică sunt două noțiuni identice.Și când vorbim de neatârnarea economică înțelegem eliberarea continuă, prin cultură și prin împroprietărire, a clasei celei mai numeroase și esclusiv productive, a clasei țăranilor”.

Conservarea proprietății mici în mâna proprietarului român”;

Un „român care vrea să aibă o țară românească” urmărește „conservarea mai cu seamă a proprietății mici în mâna proprietarului român, conservarea meseriilor în mâna meseriașilor români”; „Cu invidia, cu veninul dizolvant al scepticismului și al calomniei, cu egalitarismul celor ce n-au nimic de pierdut ei au târât în mlaștina lor morală poporul crescut puternic în umbra Basarabilor și a neamului Mușatin, i-au împestrițat limba, i-au sustras istoria și datinile, i-au escamotat șira spinării, comoara de idei și înclinări abituale cari făceau ca poporul nostru să semene în toate cu strămoșii lui.”

Pentru că suntem cenzurați pe Facebook ne puteți găsi și pe Telegram și GoogleNews