Psihologii au considerat depresia ca fiind „boala secolului 21”. Potrivit OMS, peste 280 milioane de oameni din întreaga lume suferă de depresie. În ultimii 20 de ani ritmul vânzării de medicamente antidepresive a crescut cu peste 40%.

Mai ales în ultimul deceniu, afecțiunile psiho-emoționale s-au răspândit tot mai mult în rândul tinerilor - un factor agravant în ultimii trei ani fiind și restricțiile excesive din pandemie, multe dintre ele neîntemeiate științific. Această problemă se răsfrânge vizibil și asupra unui alt fenomen specific lumii noastre contemporane: eșuarea relațiilor dintre oameni, numărul tot mai mare de divorțuri. Pandemia și restricțiile excesive nu au făcut decât să scoată și mai mult la suprafață boala sufletească și golul interior ale omului contemporan, modelat mult timp de cultura individualismului (despre care vorbește Adam Curtis în cunoscuta serie de documentare „Secolul Sinelui”). În mod paradoxal însă, individualismul (înțeles ca egocentrism, ca atomizare a societății și punere a sinelui în centrul lumii), dus la extrem, are drept efect anularea persoanei umane, decăderea ei, vidarea ei de substanță.

Aceasta fiindcă sentimentul de împlinire, adevărata bucurie și ceea ce dă substanță vieții vin din a fi în comuniune - cu Dumnezeu și cu alte persoane. A nu mai fi în comuniune este, de fapt, marea tragedie a omului contemporan, reflectată pregnant în starea societății de astăzi, care, deși atât de avansată din punct de vedere material și tehnologic, este marcată de boli sufletești și traume într-un grad pe care nu l-au cunoscut epocile anterioare. Masificarea societăților a avut același efect, al distrugerii comuniunii, a comunităților și a relațiilor. Omul, dominat de ambiția de a avea cât mai mult pentru sine, de a acapara, stăpâni și consuma, s-a pus pe sine în centrul lumii, dar, de fapt, s-a pierdut pe sine. A pierdut frumusețea lui „a fi”, iar sufletul său a devenit orb la frumusețea și taina din oameni și din lumea-Creație a lui Dumnezeu, a devenit mai sărac și pustiit.

Acest om s-a amăgit că își va umple golul din propria ființă prin deținerea controlului, prin a avea cât mai mult, devenind, în fond, dependent de lucrurile din această lume pentru a-și hrăni imaginea de sine, puterea și măreția. Totodată, această dependență l-a făcut, inevitabil, să se raporteze la celelalte ființe umane ca la obiecte de care să se folosească în propriul interes sau pentru propria plăcere. Omul individualist a avut iluzia că astfel se „emancipează” de Dumnezeu și de ceilalți oameni, de orice „constrângere”, pe care a asociat-o cu ideea de comuniune. A căzut, de fapt, într-o robie sufletească față de materie, de lume și de aparențele ei, cu care s-a identificat sau în care a „evadat” din sine, rezultatul fiind falsificarea sinelui său real ca purtător al chipului lui Dumnezeu.

Putem spune că individualismul este, de fapt, o nouă formă de iconoclasm, al vremurilor noastre. Fiindcă suprimă din om chipul lui Dumnezeu sau îl estompează până la dispariție. Iar perspectiva acestui om, perspectivă care derivă din individualism, devine una deformată, inversă față de cea a omului care nu se mai pune pe sine în centrul lumii. Tocmai această perspectivă deformată îl împiedică să mai fie în comuniune autentică și profundă. Fiindcă raportarea sa la lume și la oameni nu mai are loc prin ieșirea din sinele egoist și limitat, blocat în propriile patimi și răni, neconștientizate (doar pocăința l-ar putea face să și le vadă și să urmeze apoi calea către transformare, vindecare a acestora și restaurare a chipului lui Dumnezeu din sine). Astfel, el nu îl mai vede pe celălalt și nu se mai vede nici pe sine. Mândria, prin care se pune pe sine în centrul lumii și pe piedestalul existenței sale, îl împiedică să-și vindece și să-și curețe sufletul prin pocăință, să se vadă pe sine și să îi vadă pe ceilalți, pentru a realiza comuniunea.

Însă comuniunea cu adevărat împlinitoare și vie izvorăște din relația cu Dumnezeu, fiindcă nu ne putem vedea cu adevărat pe sine dacă nu ne schimbăm perspectiva, prin smerenie, întorcând-o de la eul nostru limitat și egoist către Dumnezeu, Sursa de iubire, transfiguratoare și regeneratoare. Pentru ieșirea din impasul în care se zbate omul contemporan, captiv parcă - precum într-o închisoare - în negura suferinței sufletești și în propriul gol interior, e necesară o metanoia (înnoirea minții). Cum spunea părintele Sofronie Saharov, „metanoia înseamnă o radicală preschimbare a înțelegerii, minții noastre față de întreaga viață; trecerea de la vechea înțelegere a lumii către viziunea perspectivei «inverse», iconografice: prin smerenie, înălțare către Cel Preaînalt; căci prin mândrie am căzut noi în întunericul cel mai din afară” (părintele Sofronie Saharov de la Essex, „Vom vedea pe Dumnezeu precum este”).

Integral în Ziarul Lumina