Mișcarea woke [1] are toate trăsăturile unei religii fără Dumnezeu, menite să răstoarne întreaga rânduială firească a lumii întemeiată pe creștinism, să fărâmițeze societatea și să o transforme într-o masă amorfă, în care se topesc unicitățile și diferențele reale, să distrugă familia și ierarhiile (naturale sau axiologice). Prozeliții acestei noi „religii” au ca misiune să instituie un „paradis terestru” al „păcii”, bazat pe „trinitatea”: „diversitate, echitate și inculziune” ‒ dogme a căror punere la îndoială atrage după sine condamnarea nemiloasă și aducerea la stâlpul infamiei a tuturor „ereticilor” care îndrăznesc să pună sub semnul întrebării validitatea lor.

Anumiți autori contemporani explică similitudinile dintre această ideologie și o religie (mai bine-zis, pseudoreligie), iar unii gânditori mai vechi chiar îi plasează rădăcinile într-o versiune denaturată a protestantismului american, marcată de secularizare progresivă.

Editorialistul Tim Stanley definește ideologia woke drept o religie din care lipsește mila, nădejdea și Însuși Dumnezeu [2]. La fel ca în creștinism, se așteaptă o „apocalipsă”; însă în woke-ism, ea e „profețită” de Greta Thunberg, care avertizează că planeta suferă, iar viața poate să dispară din cauza emisiilor de dioxid de carbon, a consumului, dar și a numărului „prea mare” de oameni. Pentru a o împiedica, militantul woke trebuie să-și arate ostentativ virtuțile de om devotat cauzei „verzi”, fanatismul ecologist reieșind din anumite principii propovăduite cu zel, printre care se numără acela că oamenii ar trebui să renunțe să mai nască prunci pentru a „salva planeta”.

Un alt principiu esențial al „religiei” woke se referă la „păcatul originar” care, în acest caz, are o marcă accentuat calvinistă: „Națiunile sunt în mod inerent rasiste; indivizii, chiar și cei care vor să fie buni, sunt vinovați de «prejudecăți pe care le au în mod inconștient». [Cultura] woke este caracterizată de un pesimism calvinist, care propovăduiește totala noastră depravare. Nu putem să ne eliberăm de păcatul originar, așa că cel mai bun lucru pe care îl putem face este să-l mărturisim în fața comunității”. În acest mod, credincioșii pot dovedi că fac parte dintre „cei aleși”.

Alt semn prin care „aleșii” pot demonstra că nu sunt intrinsec atât de răi îl reprezintă statutul de victimă (al lor sau al strămoșilor lor) din cauza unor opresiuni sau acte injuste. În această concepție denaturată, „murind pe o cruce, Iisus a imprimat în cultura noastră [americană, n.tr.] arhetipul victimei ca erou – emulat acum de cultura woke care susține, asemenea lui Iisus, că cei dintâi vor fi cei din urmă, iar cei din urmă vor fi cei dintâi. Cu cât o voce a fost în trecut mai «marginalizată», cu atât ar trebui să se audă mai tare”.

Victimizarea este folosită însă ca armă ideologică, pentru ca un grup „marginal”, neconvențional, să capete anumite privilegii în defavoarea unor valori consacrate ale populației majoritare. Într-o carte extrem de actuală, deși scrisă în 2002, Multiculturalism and the Politics of Guilt: Toward a Secular Theocracy („Multiculturalismul și politica vinovăției: Spre o teocrație seculară”), aparținându-i gânditorului american Paul Gottfried, autorul arată modul cum statul oferă privilegii acestor grupuri neconvenționale de „victime”: „Statul acordă recompense celor care întruchipează diferențele dorite, lipsindu-i de recunoașterea culturală și chiar de drepturile politice pe cei care nu o fac. Diferențele privilegiate sunt reprezentate nu numai de o largă serie de elemente culturale exotice, ci și – ceea ce e, poate, mai semnificativ – de stiluri de viață alternative, care sunt promovate. Astfel, mass-media, educatorii sociali și guvernele le acordă homosexualilor și, mai recent, transsexualilor, statutul de persoane cărora li se cuvin drepturi speciale și recunoaștere pe motiv că au fost anterior marginalizate sau traumatizate. Singura modalitate de a împiedica perpetuarea unei astfel de «persecuții» este remodelarea conștiinței sociale a cetățenilor majoritari”.[3]

Irina Bazon

(Din articolul „Cancel culture ‒ sau anularea normalității prin virusul ideologic (IV)”, pe care l-am scris pentru revista „Familia Ortodoxă”, numărul din aprilie 2022)