Toamna este anotimpul care atinge probabil cel mai adânc inima României profunde, când, din toate colțurile țării, românii cei mai demni și cei mai liberi, tocmai prin credința lor viu mărturisită, se unesc, cu zecile și sutele de mii, pentru a participa, trup și suflet, la cele mai mari pelerinaje de la noi: la Sfânta Cuvioasă Parascheva, în Iași, și la Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, în București.

Toamna îi aduce împreună pe cei ascunși și neștiuți, din România tăcută, dar care acum fac cunoscută întregii lumi această Românie impresionant de numeroasă și de însuflețită, prin credința pe care o mărturisesc drept izvor al nădejdii și al rezistenței sufletești a unui neam.

Într-o vreme în care dezbinarea, izolarea, fragmentarea și împărțirea în tabere opuse sunt resimțite ca simptome dureroase ale degenerării și confuziei axiologice în care a ajuns societatea de azi, toamna scoate la iveală o altă Românie: unită într-o inimă și într-un duh al comuniunii calde și roditoare de multe minuni și bucurii, nebănuite de omul grăbit și agitat, care nu mai poate poposi în tăcere, fiindcă nu mai are așezarea sufletească pe care o insuflă starea de rugăciune, odată cu coborârea minții în inimă (fără coborârea gândurilor în liniștea inimii, rugăciunea nu poate avea loc).

Aceste mulțimi de pelerini care se revarsă pe străzi, ca un sânge fortifiant pompat din inima neamului în trupul țării (cum spunea părintele Dumitru Stăniloae, Ortodoxia este „inima ­neamului nostru”), sunt o contrapondere vie la lumea postmodernă dezrădăcinată, lipsită de conținut, de granițe și de coerență, fluidă - rezultat al masificării și atomizării societății sub tăvălugul globalizării, precum și un efect al contaminării ei de realitatea virtuală.

Cinstirea neprețuitelor moaște prin participarea răbdătoare la prăznuire este resimțită de suflet ca o îmbrățișare a sfinților, dătătoare de mângâiere și de har. În afara acestei Românii ce-și regăsește unitatea și se regenerează, în tăcere, prin comuniunea cu sfinții ei, transfigurând astfel suferința în cale către comuniune și Înviere, omul care nu a cunoscut vreodată această îmbrățișare binecuvântată a sfinților cade sufletește, nemaigăsindu-și rost și alinare. Sufletul lui devine închistat în rutina grijilor lumești sau alunecă în împietrire, chiar dacă omul se află într-o fugă permanentă, rătăcind prin lume, într-o căutare neîmpăcată a unui sens care să-i umple pustiul sufletesc, însă pe care nu-l va afla niciodată în afara lui Dumnezeu.

Și Sfântul Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureștilor, a rămas tăinuit și neștiut preț de trei veacuri, până când Dumnezeu a scos la iveală comoara sfintelor sale moaște, spre mângâierea și vindecarea a mulțimi de credincioși.

Acum este veghetor al acestei Românii tăinuite, ce-și poartă crucea cu răbdare și nădejde, fără a se clătina în credință, în ciuda degringoladei și a descompunerii ce domnesc în jur.

Ea își păstrează verticala sufletească, între rădăcini și cer, deși nu iese în evidență. Pare un paradox modul cum, în mijlocul destrămării morale și a stării accentuate de derivă în care se află societatea noastră de azi, stare care iese izbitor în evidență, se profilează aceste mulțimi de pelerini, purtând tainic/în liniște, dar în același timp viu și generos, un mesaj stăruitor al nădejdii; confirmat apoi printr-o abundență de mărturii și minuni.

La fel, în ciuda spectacolului destrămării dezolante a podoabelor și veșmintelor naturii, toamna ne întâmpină cu pământul ei roditor: ei îi sunt asociate semnificații precum împlinirea, rodul bogat și maturitatea.

Pe lângă aceasta, belșugul culorilor ei calde, în care se pictează cerul și pământul, mângâie sufletul și îi alină neliniștile, înnobilează simțirile.

Tot astfel, după ce, în tot timpul anului, au lucrat și îngrijit tainic grădina sufletului lor, nevăzuți și neștiuți, ascunși precum niște semințe în pământul fertil al României profunde, pelerinii se adună în șiruri ne­sfârșite, în toamnă, pentru a culege și a ne aduce ca mărturie roadele credinței lor. „După roadele lor îi veți cunoaște” (Matei 7, 16).

Ei sunt adevărata Românie. Iar acest belșug de roade binecuvântate, revărsate de Dumnezeu, ca răspuns la dăruirea și râvna pelerinilor, prin cinstitele moaște ale sfinților Săi ocrotitori ai cetăților noastre, mai pot salva România.

Ziarul Lumina