Experimentele sociale au mai multe șanse de reușită când omului i-au fost erodate capacitatea de gândire, simțul libertății și al demnității. Această degradare a valorii umane nu a avut loc însă prin recurgerea la forță, prin metode violente (ca în totalitarismele fățișe), ci printr-un proces „blând”, de condiționare treptată, dar continuă, prin care omul a asimilat progresiv „virtuțile” ideologiei, devenind un produs al ingineriei sociale. Capacitatea de rezistență a omului în fața acestui tăvălug ideologic menit să standardizeze mentalitățile și comportamentele este dată doar de valoarea sa de chip al lui Dumnezeu, care are intrinsec demnitate și atunci se poate ridica deasupra instinctelor și fricii, se poate lupta pentru a nu se lăsa stăpânit de ele și a evita, astfel, capcanele care vin de aici.

Uniformizarea consumeristă, libertinajul hedonist, fluiditatea identităților, inovația și mobilitatea perpetue, acapararea realității de către universul virtual și cel mediatic, fundamentalismul pieței, globalizarea economică și culturală erodează tot ceea ce ține de înrădăcinare, valorile tradiționale și valorile creștinismului, văzute drept obstacole în calea „progresului”. Interiorizând, mai mult sau mai puțin conștient, virtuțile „progresismului”, omul a devenit tot mai dependent de plăcere, confort și „siguranță”, ce-i sunt asigurate ca „răsplată” pentru conformarea sa, de cele mai multe ori inconștientă. 

De aici și ușurința cu care oamenii s-au supus celor mai absurde cerințe și au acceptat cele mai iraționale „măsuri” din pandemie, decise de către un „for superior” tehnocratic. Deoarece căutarea adevărului, faptul de a-și pune întrebări și a gândi cu propria minte nu mai sunt de mult o preocupare a omului contemporan obișnuit cu relativismul epistemologic și valoric promovat sistematic, precum și cu frica (de regulă neconștientizată) de a devia de la gândirea unică inoculată mediatic în mod subtil în mentalul colectiv timp de ani de zile. 

Populația ajunge să nu mai fie capabilă de gândire independentă, iar o concepție inoculată subtil de mult timp este aceea că gândirea este proprie doar oamenilor „specializați”. Numai „specialiștii” ne pot spune ce este adevărat și ce nu, în special cei care apar la televizor, iar oamenii sunt condiționați subtil să se încredințeze în mâinile acestora și să le cedeze puterea de gândire și de decizie cu privire la propria lor viață. Vocile din mass-media devin etalonul în funcție de care trebuie înțeleasă realitatea, fiindcă ele oferă cea mai „bună” interpretare cu privire la ceea ce este adevărul și realitatea… Noi nu trebuie să mai gândim, ci să ne conformăm realității (re)definite de aceștia.

În acest proces, ne pierdem nu numai gândirea profundă, dar și libertatea. Toate acestea – însemnând, în esență, o degradare a ființei umane – au loc în numele „siguranței” și al „științei”. Cum spunea Benjamin Franklin, „cei care pot renunța la libertate pentru a obține o siguranță temporară nu merită nici libertate, nici siguranță”. Fiindcă această renunțare la libertate vine din frică, din incapacitatea de a ne depăși instinctele și de a ne raporta la o realitate transcendentă, la un scop mai înalt, care ne ridică din micimea umană, din starea lipsită de demnitate în care ingineria socială ne aduce. 

Acea „siguranță” pe care credem că o vom dobândi cedându-ne drepturi și libertăți fundamentale pentru a hrăni ambiția de putere și control a unei elite tehnocrate nu poate fi decât iluzorie. Rezultatul este vulnerabilizarea și infantilizarea ființei umane, frustrarea și angoasa născute în urma vicierii și manufacturării consimțământului prin manipulare și șantaj și a suprimării libertății de a alege conștient, responsabil, și de a decide cu privire la propria viață.

Supunerea față de „ordine” și reducerea la tăcere a disidenților nu ar fi fost posibile fără un fenomen descris de dr. Peter McCullough (medic internist, cardiolog și epidemiolog american) drept o formă de psihoză sau nevroză de grup.

Psihologul social francez Gustave Le Bon, primul om de știință care s-a ocupat de studiul mulțimilor și al comportamentului lor, analizează în cartea sa „Psihologia mulțimilor” modul cum deliberarea conștientă a individului ajunge să fie înlocuită cu acțiunea inconștientă a mulțimii. După cum notează în cartea sa, „masele nu au însetat niciodată după adevăr. Ele resping dovezile care nu sunt pe gustul lor, preferând să idolatrizeze eroarea, dacă eroarea le seduce. Oricine le poate hrăni cu iluzii devine cu ușurință stăpânul lor; oricine încearcă să le risipească iluziile este întotdeauna victima lor”.

Iluziile întreținute în pandemie – fie că a fost vorba de „siguranța” vaccinurilor, de protejarea prin purtarea obligatorie a măștilor, inclusiv de către copii, de blocarea totală a vieții sociale și distrugerea economiei în numele siguranței, de izolarea pentru „protejarea” celorlalți, de ideea că „specialiștii” știu mereu mai bine decât noi, de închiderea copiilor în case și traumatizarea lor în numele „împiedicării răspândirii virusului” etc. - toate aceste iluzii s-au imprimat atât de puternic în mentalul colectiv, încât dovezile și deliberările raționale, chiar și dacă ar fi acoperite suficient de mult în presa dominantă, nu le pot spulbera nici acum.

Principala cauză a acestei cantonări în iluzii, care paralizează gândirea, este frica. După cum se explică în prezentarea video „Psihoza în masă”, are loc „uciderea minții”, prin copleșirea oamenilor cu valuri de teroare și emoții negative, astfel încât aceștia vor căuta cu orice preț să-și diminueze starea de panică agățându-se de iluziile induse și dând o interpretare psihotică evenimentelor. Astfel, persoanele stăpânite de aceste iluzii regresează într-o stare infantilă de supunere, din care nu mai pot recepta argumentele raționale. „«Menticidul» este un termen care înseamnă «uciderea minții» și constituie un mod de a controla masele prin uciderea sistematică a spiritului uman și a gândirii libere. (...) O societate este pregătită pentru menticid prin inocularea deliberată a fricii”, se menționează în video.

Într-un editorial pentru The Telegraph, jurnalistul Tim Stanley scria că, după ce guvernul britanic a terorizat oamenii timp de doi ani pentru a-i determina să poarte măști, acum ar trebui să aplice metode prin care să-i convingă să le dea jos și să-i facă să înțeleagă că libertatea e un drept ce trebuie prețuit. Deși în Marea Britanie aproximativ 85% dintre persoanele de peste 12 ani s-au vaccinat cu cel puțin două doze, iar guvernul a aplicat „strategia trăirii cu covidul”, strategie care a pus capăt obligației legale a autoizolării, totuși, oamenii continuă să poarte măști. „Văd oameni care le poartă în aer liber, chiar când merg singuri sau când suflă un vânt de 100 de km/h – și două treimi dintre britanici doresc ca restricțiile să se mențină”, constată jurnalistul.

După doi ani de pandemie, unei societăți terifiate și infantilizate ajunge să îi placă Big Brother. Potrivit lui Stanley, multă vreme, adepții Brexitului au considerat că vorbesc în numele majorității tăcute și au avut dreptate, până la un punct. „Dar, atunci când au trecut de la pledoaria pentru eliberarea din UE la lupta pentru eliberarea de restricțiile anti-Covid, au devenit o minoritate vocală, strigând că «oamenii s-au săturat să li se spună ce să facă», în timp ce oamenii, de fapt, se conformau fericiți.”

O constatare pertinentă cu privire la ceea ce s-a întâmplat în acești doi ani îi aparține lui Rod Liddle, jurnalist englez și editor asociat al publicației The Spectator, care a observat că măsurile de blocare [lockdown-ul] nu ar fi fost posibile acum 20 de ani, deoarece nu aveam atât de mult acces la Internet. Nu puteam lucra de acasă, nu puteam comanda mâncare online etc. Oamenii nu s-ar fi supus cu atâta ușurință și atât de orbește. Obișnuința lor de a trăi în lumea virtuală i-a vlăguit fizic și mintal și le-a slăbit capacitatea de a se mai confrunta cu viața reală, concretă. „Lumea virtuală este una a gratificării imediate și a comodității. Internetul a amplificat [fenomenul] consumerismului, extinzându-l la toate aspectele vieții. Noua definiție a libertății nu mai este libertatea de a practica încercarea și eroare, ci de a avea mereu succes, indiferent de talentul sau efortul” reale.

Astfel, cetățenii „buni”, „responsabili” au beneficiat imediat de răsplată în schimbul conformării lor: „răsplata” de a fi recunoscuți drept cetățeni responsabili fiindcă pot renunța ușor la drepturile și libertățile lor, fără a depune vreun efort pentru a cerceta realitatea concretă, în toate aspectele ei. Fiindcă, de fapt, înainte de pandemie, ei nu au știut ce înseamnă a lupta concret pentru a-și menține aceste drepturi și libertăți, pentru care alții în trecut și-au asumat mari riscuri și, de multe ori, și-au vărsat sângele, pentru idealuri pe care le-au considerat mai de preț decât viața (eroii Revoluției din ‘89 strigau „Vom muri și vom fi liberi!”). Nu a contat faptul că recompensele, „bonusurile”, stimulentele sunt metode necompatibile cu știința și neetice, că drepturile fundamentale ale omului nu pot fi condiționate de un act medical și că a permite alunecarea societății în autoritarism nu ne face mai responsabili, ci mai slabi, mai dependenți și mai stăpâniți de frică, prin urmare, mai incapabili de responsabilitate și de acțiuni raționale.

Stanley observă că strategia „trăirii cu covidul” va eșua dacă se va limita la ridicarea restricțiilor. Atunci când oamenii vor continua să se raporteze la drepturile și libertățile lor ca la niște „bonusuri” sau favoruri acordate de stat, care pot fi retrase oricând, nu se va face niciodată trecerea de la control la o societate cu adevărat liberă.

Oamenii nu pot fi „împinși de la spate” spre libertate, dacă ei nu mai au conștiința libertății. Nu pot fi desprinși din metavers și forțați să-și recapete demnitatea unei vieți și gândiri independente dacă ei au fost deja schimbați din interior pentru a se obișnui cu o condiție nedemnă, atâta vreme cât aceasta le aduce confort și îi hrănește cu iluzii. În cartea sa profetică, „1984”, George Orwell scria: „Gândirea este singura care ne preocupă. Noi nu ne distrugem dușmanii – îi schimbăm”.

În prefața cărții scriitorului american Rod Dreher, „Să nu trăim în minciună”, Părintele Gheorghe Holbea, referindu-se la eseul cu același nume al lui Alexandr Soljenițîn, scrie că „sistemul [totalitar] depinde, pentru însăși existența lui, de teama oamenilor de a tăgădui minciunile”. Această teamă ne face și pe noi părtași la psihoza colectivă. Fie că e vorba de pandemie, sau de teroarea războiului – propagată acum neîncetat de canalele media –, numai curajul de a rămâne în Adevăr și de a ne identifica nu cu psihicul masei, ci cu chipul lui Dumnezeu din noi, ne ferește de alunecarea în psihoză și în vâltoarea emoțională dezlănțuită mediatic. Adevărul și viața ca dar de la Dumnezeu ne mențin în afara lumii totalitare fiindcă sunt mai puternice decât minciuna și decât orice vor încerca arhitecții unei distopice „Noi normalități” să construiască prin frică.