ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!



Măița avea „darurile” ei de la Dumnezeu, în compensație că nu-și cunoscuse tatăl, fiind în burta mamei când Marin Șarpe din Vădăstrița a plecat la război pentru România Mare, visul românilor și realizarea imensei Familii Brătianu și a Coroanei Regale a României, și nu s-a mai întors.
 
Pe lângă Nicolae TOPOR, vestitul meteorog ce mai dădea greș în anii 1960, Măița era „Dumnezeu” pentru mine, și-n materia asta.
 
Când Măița zicea, că era pe câmp sau în obor, „Hai  să ne băgăm la azăvadă că vine ploaia”, așa de întâmpla, cu siguranță.
 
Vestitul Topor nu a a avut în viața lui precizia Măiței, ce făcuse abia patru clase primare.
 
Ba, ca să vedeți cu cine o compar pe „meteoroloaga” Măița, citez de pe contul de Facebook al lui Dan Negru, realizatorul TV care urlă mai tare decât toți ăilalți din breasla lui:
 
„Matematicianul Moisil l-a intrebat pe celebrul meteorolog Nicolae Topor: „Cu ce probabilitate prevedeți starea vremii ?”.  Meteorologul a răspuns sincer: „Anticipăm cu o probabilitate de aproximativ 40%”. Replica lui Moisil a fost: „Atunci, de ce nu spuneți totul pe dos? Ca să aveți 60% șanse de a le nimeri”…
 
Am întrebat-o pe Măița pe ce se baza.
 
Mi-a răspuns, simplu: „S-au strâns nori la Cornul Caprii”.
 
„Cornul Caprii” venea, de la noi de pe bătătură, cam deasupra Galbinii.
 
Si ploia cădea fix când prognoza Măița...
 
La Galbina, cunoscută ca și satul Obârșia Veche, mă duceam cu Tita, cu căruța, să reparăm televizorul „Venus 5” care avea boala să ne arate doar „pureci”, că așa se zicea la Vădastra, în locul marilor realizări ale regimului comunist, fix în ajunul Anului Nou, când în Programul de Revelion apărea „Nea Mărin” – Amza Pelea.
 
Acolo era cel mai mare depanator TV și singurul pe o rază de enșpe sate, Genel parcă îl chema, la poarta căruia era coadă ca la portocale.
 
O dată, Tita nu a putut merge și m-am dus cu tata la Galbina, cred că trecusem de la Venus la Olimp, sau cam așa ceva... Era Spartachiadă la Galbina, iar terenul de fotbal nu era departe de doctorul audio-tv... Am lăsat căruța la coadă, cu Doina la ham, că așa le-a chemat pe toate iepele lui Tita, și ne-am dus la eveniment.
 
Atunci am băut prima bere la țap... Până atunci știam doar de halbă... Dar tata a comandat pentru el o halbă și pentru mine, care avem doar vreo zece ani, un țap, ce avea 350 ml, nu ca halba, jumătate de litru. 
 
Când era prin primii ani de liceu, am plonjat prost, că făceam pe portarul de fotbal, la un antrenament, și mi-am dislocat umărul stâng. M-am chinuit luni bune cu tot felul de bandaje puse la Spitalul din Caracal.
 
Mă duc acasă, la Vădastra, într-o sâmbătă, și Tita îmi zice: 
 
-Mâine dimineața mergem cu Doina la Galbina ca să te vindeci la umăr!
 
Era supărat că nu-l puteam ajuta în gospodărie.
 
Zis și făcut! Dimineața, la prima oră, am pornit cu căruța cu Doina la Galbina. Acolo, ce să vezi? La poarta la care ne-am oprit era coadă de căruțe mai ceva ca la Genel – doctorul de televizoare.
 
Am intrat la griji și am început să-l descos pe Tita, care n-avea chef de vorbă nefiind niciodată de acord ca eu să-mi pierd timpul cu fotbalul, despre care spunea că-l „joacă toți golanii”.
 
Mi-a spus scurt: „O să te facă bine!”
 
Când ne-a venit rândul, am intrat în curte și de acolo într-o odaie care mirosea a oaie. Un moș sfrijit, cu căciulă de miel pe cap în plină vară, care, la prima vedere, nu mi-a inspirat nici pic de încredere, mi-a arătat un sacun cu spătar pe care să mă așez, iar, la spatele meu, a început să depene amintiri cu Tita, semn că erau prieteni de multă vreme. 
 
Când mă întrebam cât mai durează, m-a prins cu o mână de umărul drept, care n-avea nici pe Dracul, și cu cealaltă mi-a smucit umărul stâng. M-a săgetat o durere direct în creier, dar în câteva secunde am putut să-mi mișc mâna bolnavă de parcă era nouă.
 
Pe drum spre casă, Tita m-a lămurit că „moșul” fusese felcer de cai, la un Regiment de Cavalerie, în Al Doilea Război Mondial...
 
De atunci nu l-aș mai da pe toți ortopezii...
 
Dar să mă întorc la „darurile” Măiței... În mijlocul vii de la câmp, din spatele curții la ale Gogoane, aveam un nuc bătrân și foarte fălos.
 
Într-un an, CAP-ul și-a înființat „grădina de legume” în spatele viilor, între care era și a noastră.
 
Dramă! Tragedie! 
 
Sub umbra nucului, cei mai mulți dintre membrii cooperatori mâncau, ce aveau în traiste, „nămiezi”. Dar mai erau și unii care se căcau unde mâncau, ceea ce pe Măița o scotea din minți.
 
Mergem împreună într-o dimineață la vie și, ne îndreptăm direct sub nuc ca să ne lăsam trăiștile înaine să ne apucăm de treaba.
 
Însă, ca să vezi cine ne întâmpină: Un căcat imens, de neam prost!
 
Măița începe să-i ureze de „bine” persoanei ce se „otrăvise” sub nuc...
 
Aici trebuie să vă spun că Măița nu zicea că „ăla s-a căcat”, o spunea mai delicat, „ăla s-a otrăvit” la noi sub nuc.
 
Când se ocupa cu îngroparea marelui căcat, îmi zice:
 
- Cătăline, ăsta e căcat de femeie!
 
- De unde știi?
 
- Păi, nu vezi că e pișat în moț?