Lipsa de apetență pentru chiloți a muierilor a fost cântată de lăutari la nunți: „Ridică Tanțo picioru / Ca să-ți văd televizoru”.

Alte cântece care-mi întărâtau închipuirea erau „Iapa” - „A zis tata că mă-nsoară / Iapa / Și că-mi dă o iapă chioară / Iapa / Când vrusei s-o fac mireasă / Iapa / O prinsei cu popa-n casă / Iapa” - și „Mă suii pe telegraf / Monica, Monica / Să-mi scutur pi...a de praf / Monica, Monica / Milițianu mă văzu / Monica, Monica / Mă luă și mă ... bătu /  Monica, Monica”.

Nici nu se introdusese bine „acordul global” la CAP, o formă evoluată de sărăcire a țărănimii de către regimul comunist, că la nunți răsuna în difuzoare: „Dă-i cu sapa / Astupă iarba / Că ș-așa muncim degeaba /  Doi lei kilu de vin / Fraților ne prăpădim / Trei lei kilu de țuică / Fraților e viața scumpă”.

De fiecare dată când se interpreta „Imnul acordului global” aveam inima cât un purice, aștepând să vină Miliția ca să-i salte pe muzicanți. Nu s-a întâmplat niciodată.

La Vădastra, nunțile țineau de sâmbătă seara, când era „fedeleșul”, până marți dimineața când se striga darul și socrii erau mânjiți cu cenușă pe față și trecuți cu roaba prin foc, ca să vadă ce îi așteaptă dacă se vor purta urât cu nora, mai ales soacra.

Cea mai tare nuntă a fost a Doinei ale Gofea. Nea Ion a băgat adânc mâna în buzunare și le-a adus pe Maria și Liliana Ciobanu. Se vorbea despre uriașa sumă, la vremea aia, de 12.000 lei.

Tanti Florentina, mama Doinei și a lui Paul, a cumpărat și niște fotolii, obiecte aproape nemaivăzute în casele din sat, ca să stea vedetele. Paul și cu mine am fost printre puținii care am avut acces în „culise”, la vedete. A venit lume cale de șapte sate.

Acum, când merg spre 60 de ani, intru în „Culisele Statului Paralel”, emisiunea Ancăi Alexandrescu de la Realitatea TV... Am eu de mic ceva cu „culisele”...

Legat de ale Gofea am o poveste de la Măița: Tușa Leana, fată mare, era cea care mergea cu cobilița să ia apă de la fântâna de la colț, de la ale Olică.

Eu am făcut ochi cu fântână în curte, dar înainte era semn de bogăție așa ceva. Lumea lua apă de la câteva fântâni săpate la răspântii.

Tușa Leana, în drum spre fântână, trecea inevitabil prin fața porții la ale Gofea, unde mereu dădea peste Mărioara, în vârstă de câțiva ani. Tușa Leana avea de fiecare dată, cum era obiceiul, un codru de pâine, mâncatul la masă fiind o altă formă de boierie. Mărioara își făcuse obiceiul s-o întrebe:

- Ce mănânci, dadă Leano?

- Niște pâine!

- Dă și mie!

Azi așa, mâine așa, într-o zi tușa Leana plecă la fântână fără codrul de pâine. Mărioara, la poartă. Când s-a apropiat de ea, tușa Leana a început să ciofăie.

- Ce mănânci, dadă Leano?

- Un căcat!

- Dă și mie!

Fântâna din bătătură are și azi alături o cruce, pusă când a fost sfințiță cu ocazia primei „pomeni de vii”, un fel de „Cimitir vesel de la Săpânța” al vădăstrenilor, pe care și-au făcut-o Tita și Măița.

„Pomana de vii” era mai mult chef decât pomenire, deși avea toate ingredientele unui parastas: preot, sfințirea bucatelor și băuturii, datul hainelor de pomană etc.

Ba, câte un „pomenit” mai pontos se întindea pe pat lângă țoalele pe care le pregătise să le dea de pomană, cu mâinile pe piept, ca să vadă musafirii cum o să-i stea mort.