Tata a fost o figură de prichindel. Să tot fi avut vreo cinci ani, că Măița era gravidă cu Dida, când a avut loc următorea întâmplare. Îl ia Măița cu ea la Vădăstrița, la maică-sa, cale de mai bine de șase kilometri. George, nici nu ieșiră bine din sat, începu să plângă că pe el îl dor piciorușele și nu mai poate merge pe jos. Măița, gravidă cum ziceam, îl luă în brațe câteva sute de metri și-l lăsă pe picioarele lui.

George, după câțiva pași, iar începu cu văietatul. Îl mai luă ce-l mai luă și iar îl lăsă... George se apucă să urle din toți bojocii și să se dea cu curul de pământ că pe el îl dor piciorușele și nu poate merge pe jos.

Măița îl săltă de mânuță și-i arse câteva bune la curul cu care se dăduse de pământ...

Când, să vezi minune! George se smuci, îi scăpă din mână, și o rupse la fugă spre Vădăstrița. După câteva zeci de metri se întoarse, tot în fuga mare, strigând: „Mămică, știi ce-mi place mie să merg pe jos?”.

Și așa a ținut-o până la poarta la ale Șarpe din spatele școlii de la Vădăstrița.

Baie, la Vădastra, se făcea vara în pârâu, iar iarna în albia mare, cu apă încălzită în căldarea mare, nelipsite din vreo gospodărie. În căldarea mare, cam înainte de Paști se făcea și săpunul din grăsimea de la porc, care se tăia doar de Crăciun, amestecată cu sodă, iar Măița punea și pelin, pentru culoare și miros. Săpunul se tăia în codrii cam de 20 pe 20 cm, suficient de grei ca să dea dureri de cap dacă nu erai atent când te spălai cu ei pe păr.

George era dușmanul spălatului pe cap cu săpunul de care vorbeam. Probabil, Măița îl atinsese vreodată mai tare. Cert e că se lăsa băgat în albie, dar nu mai accepta să fie „lăiat”, cum se spunea la Vădastra spălatului pe cap.

Măița îi promite că nu-l „laie”, până îl porstea să intre în albie. Evident că, victima fiind prizonieră, Măița, poc, cu codrul de săpun în cap și dă-i și laie la George. Circ, urlete, tot tacâmul. Dar asta n-a fost nimic. Scăpat din albie, o rupe la fugă, în curul gol, până la closetul din fundul curții, în spatele căruia se arunca cenușa din vatră, și începe să și-o pună în cap, urlând printre sughițuri de plâns:

„Ete, mămică, că mă dezlai!”.

Apropo de closetul, căruia mai apoi i s-a spus cu respect WC, în primii mei ani de viață a fost modernizat substanțial, de puteam citi ziarul liniștit. Vădăstrenii au trecut, probabil inspirați de ce văzuseră în apartamentele în care se mutaseră la „oraș” unii de ai lor, de la cel turcesc, la cel cu tronuri trainice din lemn.

Se face George mare și vine vremea să plece de acasă. Tita îl dă la Liceul Agricol din Caracal, dar lui tata nu-i plăcea cartea să-l pici cu ceară. Așa că, după vreo două-trei săptămâni, se întoarce acasă și anunță că el nu mai merge la liceu.

Asta a fost prea mult pentru Oane ale Țasta, care toată viața a suferit că n-a putut face școală din cauza problemelor familiei.

Nu-i zice nimic, dar a doua zi, la patru dimineața îi dă deșteptarea. Înjugă boii și pornesc să culeagă porumbul pe un lot tocmai, hăt, aproape de Vârtop.

A fost o zi călduroasă, numai la cules de porumbi să nu fii. Iau fiecare câte un rând... Când soarele a început să dogorească, Tita vede că George, care din frondă nu voise să-și dea șuba jos de pe el deși îi sugerase, rămăsese mult în urmă. O ia ușor înapoi să-și găsească băiatul... Îl găsește abia în capul locului, dormind pe șubă, la umbra carului.

Îl atinge cu biciul atât cât să-l scoată din lumea viselor. George se scoală în capul oaselor și întreabă, ca prostul: „Ce e, tăticule?”.

Oane, făcând pe calmul: „Pățiși ceva, taică?”.

George, care nu era prost deloc, ci doar putoare și „figură”, îi dă replica instant:

„Îmi intră un ghimpe-n talpă!”.

Oane, rămânând în joc: „Ia, taică, dă talpa-ncoa, să ți-l scoată taica!”.

George, încă culcat la umbra carului, îi întinde talpa care i-a venit la îndemână...

Tita o cercetează atent, după care: „Taică, nu e niciun ghimpe!”.

Tata, prins cu chiloții-n vine, ridică și talpa cealaltă:

„Ia vezi, tăticule, n-o fi în piciorul ăstălalt!”.

Poc, poc, două lovituri de bici și George culegea porumbii de unde-i lăsase...

Dar, cine credeți că, seara, în jurul mesei cu trei picioare din jurul vetrei, era cel mai dornic să continue studiile?

Însuși George, care a fost, mai târziu, tatăl meu!

Acum, în mai 2024, m-am întâlnit, la pomenirea regretatului Ștefan Fugaciu, fost prim-secretar al Caracalului, cu profesorul de istorie de la Liceul Agricol Constantin (Costel) Avram, care m-a rugat să aprind când merg la mormântul lui tata o lumânare din parte dânsului.

Și-l amintește, ca elev al dânsului, cu pantalonii bazonați în genunchi, dar cu care a avut o relație extraordinară.

Și ca să închid acest capitol, tata a absolvit ca „tehnician agricol” și nu mai știu să-i mai fi dat vreun ghimpe în talpă.

I-au dat altele...