Acum nu este sfârșitul. Nu este nici măcar începutul sfârșitului. Dar este, poate, sfârșitul începutului.

Winston Churchill  

Realitatea intensificată și accelerată pe care o trăim, în direct, aici, în România, și indirect, din ziare, dă un efect ca de coadă cețoasă a unei comete. Ceva trece în mare viteză și ne antrenează în mers spre nu știm unde. Ceva care, deocamdată, până la alte clarificări, pare a fi, pur și simplu, istoria.

Sentimentul pe care îl am este că istoria, înlănțuită și lâncezind, undeva, pe platou, între sfârșitul pe care i-l prevedea, auto-suficient, Francis Fukuyama, și cel în care încercau s-o îndese ONU și Forumul Economic Mondial (WEF), cu ale lor Agendă 2030 și capitalism „stakeholder”, s-a trezit, s-a scuturat, și e foarte nervoasă.

O secvență curioasă

Motiv pentru care mi-a și sărit în ochi o remarcă făcută de președintele și directorul general al WEF, Børge Brende, la Davos, la final de ianuarie 2025. Nu trecuse nici măcar o lună din noul an, Trump se așezase la Casa Albă de doar câteva zile, iar Brende a spus:

„Trăim azi un moment de turnură. 2025 va fi un an extrem de important. El va afecta cursul evenimentelor la un nivel pe care poate nu l-am mai văzut în istorie, ca 1918, 1945, 1989... Ordinea mondială de durată, care există de trei decenii încoace, se estompează. Acum suntem între două ordini, iar cea care vine nu a prins încă formă. ...

„În acest moment critic, trebuie să veghem ca jungla geopolitică să nu crească din nou. Forța nu poate înlocui discursul. Lipsa de cooperare nu poate deveni noua regulă. Tocmai s-a încheiat cel mai fierbinte an înregistrat vreodată în istorie, numărul și intensitatea conflictelor din lume a sporit mult și posibilitatea unei noi crize sanitare globale se profilează la orizont.”

Bau-bau ia o pauză

Ultimul pasaj nu mă miră; e, totuși, Brende, la Davos. Deși vechile marote ale virușilor și caniculei sună, parcă, stingher, mai mult ca o asigurare pentru participanții zgribuliți de frigul politic de-afară: nu, nu am uitat de bau-bau.

Între timp, odată cu stoparea activității USAID, propaganda pe aceste subiecte s-a mai înmuiat; i-o fi foame. Oricum, după retragerea SUA din OMS (nu mai zic de numirea lui Robert F. Kennedy Jr. la cârma sănătății publice americane și de MAHA) și din Acordul de la Paris („drill baby drill”), bau-bau însuși nu se simte prea bine.

Nu știu dacă ați citit, dar anul ăsta la Davos a fost jale mare; atât de mare încât, după declarațiile unei dame de însoțire (una din sutele invitate la ostilități) - numită, nu-i așa, Salomeea - aleșii planetei erau atât de devastați încât până și orgiile au fost un fel de conferințe climatice de adio.

Materie organică

Dar mai importantă decât disfuncția erectilă a elitelor globaliste este, cel puțin pentru noi, amenințarea resimțită de Brende et al. ca „jungla geopolitică” să capete, iarăși, amploare – adică toate planurile pătrățoase la cap și lemnoase la vorbă cu care s-a ocupat Davos până acum să fie năpădite de vegetația vie a intereselor concurente ale diferitelor state (interpretez eu).

Era așa frumos, când era toată lumea aliniată la Agendă, avea aceleași „țeluri”, urmărite cu religiozitate; devenea totul „sustenabil” (mai puțin viața și normalitatea): creștere zero, făină de viermi, nu tu o moleculă de carbon să-ți înfunde nasul pe crestele alpine, ordine, echitate, vaccinuri obligatorii și androginie cât vezi cu ochii... un vis.

Acum, treaba se ciufulește considerabil. Și, trebuie să admit, cu riscul să par ușor scăpată din frâie, că, parcă, altfel respir. Față de sentimentul de vită dusă în turmă la abatorul globalist de identități, față de senzația că totul curge în acea direcție, ineluctabil, și birocrați orbi, surzi și muți ne vând la mezat, în masă, unor interese sinistre, iar noi, cu masca pe față și seringa în venă, nici hăăăi! nu putem spune fără să fim etichetați de „fasciști” și „conspiraționiști” -  ei bine, acest haos, această tulburare, acest mare vânt care bate în lume aduce cu el și speranță.

Davos & Co. au spus mereu că orice criză este și o oportunitate – mai ales pentru ei, mai ales când crizele erau atent fabricate.

Iată, acum, și o criză reală – nu una, ci multe, venite așa, de undeva, din vintrele lumii, care pot fi o oportunitate și pentru noi. Și sunt multe lucruri în acest vârtej zilnic care ne dor; dar sunt și semne bune; chiar, pe alocuri, miraculoase.

Simt, de pildă, că era costumelor scumpe și goale pe post de conducători a apus. Epoca lui re-think, re-start, re-set, re-whatever s-a dus și asta. Re-ject. Cuvintele, treptat, vin înapoi la matca lor de sens. Oamenii vin înapoi, treptat, la ideea că este, totuși, ok să fii om. E posibil ca acest moment istoric să constea în ceva foarte simplu: au venit înapoi, printre noi, și vorbesc adevărul, realul și realitatea.

Rien ne va plus

Dar ce mi-a atras atenția la remarca lui Brende este seria de date istorice cu care compară el anul 2025: 1918, 1945, 1989.  În fiecare din acești ani, s-a terminat un mare război: Primul Război Mondial (1918), Al Doilea Război Mondial (în Europa; 1945) și Războiul Rece (1989).

În această logică, 2025 ar fi anul care marchează și el un sfârșit de război, cel din Ucraina - evitându-se acel Al Treilea Război Mondial despre care avertiza președintele Trump în deja faimoasa lui altercație cu președintele ucrainean, Volodimir Zelenski.

Iar evenimentele din ultimele zile par să confirme că nu, nu vom avea o confruntare directă SUA/NATO – Rusia. Președintele Trump a afirmat în repetate rânduri că vrea pace.

Ministrul american al apărării, Pete Hegseth, a declarat, la Bruxelles, pe 12 februarie, că SUA nu va contribui cu soldați în Ucraina, nici măcar ca „trupe de menținere a păcii”; că țările europene pot trimite astfel de trupe, dacă vor, dar nu ca parte a unei misiuni NATO; și că, în cazul unei reacții rusești împotriva vreuneia dintre ele, Articolul 5 din Tratatul Nord-Atlantic nu va fi activat.

În alți termeni, în ce privește conflictul cu Rusia, NATO nu mai este, de facto, alianța pe care o cunoaștem.

Un caz special

În viteza nebună a derapajelor, a părut, până la un punct – cel puțin după declarațiile tunătoare ale unor lideri europeni – că UE va prelua ea, integral, calitatea de mandant în acest război by proxy. Asta deși, desigur, UE nu are teritorii, nu are armată, nu are o istorie de apărat, dincolo de cea birocratică, și nici măcar membră NATO nu e.

Să ne uităm, pentru exemplificare, la Kaja Kallas, Înaltul Reprezentant pentru Afaceri Externe și Securitate al UE (pentru că ministru de externe, ceea ce e, n-are voie să fie). Kaja Kallas -- al cărei tată a fost membru al Congresului deputaților poporului din URSS (înainte de a deveni prim-ministru al Estoniei și comisar european) și care a fost și ea prim-ministrul Estoniei – ne informează că UE „trebuie să se concentreze pe Rusia înainte de a se ocupa de China”.

Ceea ce ar trebui să ne spună totul despre ce fel de gândire în general, nu mai zic diplomatică, are „șefa diplomației europene”. Kaja Kallas nu doar visează să spargă Rusia în mici bucăți, cele existente fiind mult prea mari să le ronțăie (e și o tipă subțirică), dar, nu demult, în octombrie trecut, înainte să se schimbe prompterele din SUA, a inventat chiar o nouă categorie de state: statele „parțial maligne” printre care, s-a gândit ea, ar fi China.

Nu știu dacă a fost atentă, dar șefa ei, Ursula von der Leyen, a spus, între timp, că, de-acum,suntem prieteni cu China. Mai grav, se pare că nici nu avem de ales, într-acolo ne împinge, pasămite, venirea lui Trump la putere.

Oricum ar fi, având în vedere planurile Kajei Kallas de a face ordine pe planetă, mă gândesc că știe ea ceva ce noi nu știm despre imensele forțe militare care zac în țările UE; de exemplu, în Estonia ei natală, o țară cu o populație de 1,3 milioane locuitori (cu jumătate de milion mai puțin decât Bucureștiul).

Între timp, experții spun că Europa nu prea are cu ce ajuta Ucraina, în afară de bani, pentru că nu are sisteme defensive și nici industrie de armament, iar, pe 20 februarie anul ăsta, The Independent se minuna, cu privire la Marea Britanie: „Douăzeci și cinci de mii de soldați? Noi nu avem decât 25 de tancuri funcționale”.

Cât despre banii pe care-i poate da Europa, se vorbește mult de fondurile suverane ale rușilor, confiscate de Occident, cu care se garantează, pare-se, mare parte din împrumuturile acordate de țările europene Ucrainei, inclusiv ultimul împrumut, de 2,6 miliarde de lire sterline, oferit generos de Marea Britanie pe 2 martie.

Nu știu rușii ce părere au, dar, în timpul vizitei lui la Washington, pe 24 februarie a.c., Macron a primit un „S-o crezi tu” sec de la Trump când a spus că UE își va recupera banii investiți în Ucraina din fondurile înghețate ale rușilor... care, sigur, sunt ale rușilor... nu pot fi luate ilegal... dar, poate, la final, rușii vor accepta să le dea europenilor...

În plus (sau, mai degrabă, în minus), știri recent apărute în spațiul românesc sugerează că vom rămâne fără bani de PNRR (planul prin care UE urma să ne ajute să ne înverzim, digitalizăm și înmulțim în materie de genuri, precum și să recuperăm pierderile din plandemie), fondurile urmând să se ducă spre Ucraina și înarmare.

Până acum, înțeleg că țările europene au dat Ucrainei undeva pe la 140 de miliarde de euro, din care numai vreo 30% în împrumuturi. În paralel, planul de refacere economică a Europei, propus de Mario Draghi, fără de care dragul nostru continent ar cădea în bernă și UE se duce la coșul de gunoi al istoriei, ar costa Europa undeva pe la 800 de miliarde de euro.

Trai, neneacă. Dar să revenim la Kaja Kallas, că ar fi păcat să nu ne bucurăm de ea cât mai putem. În ciuda hotărârii ei nestrămutate și a vitejiei incontestabile, Kaja Kallas a afirmat, nu demult, că „singurul lucru care funcționează cu adevărat, singura garanție de securitate care funcționează, este umbrela NATO” - pe care umbrelă, cum spuneam mai sus, a cam strâns-o proprietarul.

Tant mieux, o fi spus Kaja Kallas în estoniană, pentru că, oricum, ea nu acceptă nici măcar NATO în orice condiții. Acum două zile, după meciul dezastruos Trump-Vance-Zelenski din Biroul Oval, ea a proclamat pe platforma „nazistului” Elon Musk: „Azi a devenit clar că lumea liberă are nevoie de un nou lider” – și mă tem că nu se referea la înlocuirea lui Zelenski, care este, după cum știm, „noul Churchill al secolului XXI”.

Cum va face ea, Kaja Kallas, regime change în SUA, nu ne-a spus încă, dar am câteva găleți de floricele de porumb pregătite pentru eveniment.

Mă rog, Kaja Kallas este un caz special. Suficient de special ca Marco Rubio, ministrul de externe al SUA, să anuleze o întrevedere programată cu ea după ce Kallas bătuse deja drumul aerului până la Washington; alți mii de litri de kerosen arși degeaba în dauna mediului înconjurător.

La cât de imperioasă e doamna și cât de turbată furtuna, Kaja Kallas promitea să fie protagonista unui serial de acțiune feminist demn de Netflix. Aș fi urmărit cu sufletul la gură, dar văd că la întrunirea liderilor europeni de la Londra, pe 2 martie, n-a apărut. De fapt, nici țara ei, Estonia, nici Letonia, nici Lituania nu au fost invitate, deși din Țările Baltice provin unii dintre cei mai curajoși lideri europeni în relația de dușmănie cu Rusia. De pildă, ministrul lituanian de externe, Gabrielius Landsbergis, e foarte hotărât ca Franța să trimită soldați în Ucraina.

Portret istoric cu SUA în centru

Între timp, hămăielile mici dar furioase se mai estompează. Pentru că istoria, cum spuneam.

Întorcându-mă la succesiunea de date a lui Brende: în ambele războaie mondiale, SUA a început de pe poziții de neutralitate și a fost atrasă în război cu precădere prin eforturile diplomatice oficiale și neoficiale ale Marii Britanii (precum și prin tragice coincidențe precum scufundarea Lusitaniei și atacul de la Pearl Harbor, care se pot întâmpla oricând).

Iar Războiul Rece a fost gestionat, în cea mare parte, în  Europa de Vest, tot în strânsă cooperare cu SUA. Operațiunea Gladio, de pildă, care a debutat ca mișcare clandestină de rezistență în caz de invazie sovietică, a fost desfășurată de SUA (prin NATO și CIA), în colaborare cu mai multe servicii secrete europene.

Ulterior, cum invazia sovietică nu mai venea și era păcat ca atâtea unități stay-behind, atâția luptători de gherilă, atâtea planuri de sabotaj și acțiuni subversive și atâtea depozite clandestine de armament să rămână nefolosite, Gladio s-a transformat într-o operațiune de luptă internă împotriva organizațiilor politice de stânga. Adică un fel de război civil, dar cu operațiuni „sub stindard fals” (atribuite adversarului politic).

Operațiunea Gladio se poate mândri, printre altele, cu atacurile teroriste de la Piazza Fontana (Milano, 1969) sau cele din Gara Bologna (1980) – dar ea s-a manifestat nu doar în Italia, ci și în alte țări vest-europene, că erau ele sau nu membre NATO (Marea Britanie, Belgia, Danemarca, Franța, Germania, Grecia, Olanda, Norvegia, Portugalia, Austria, Finlanda, Spania, Suedia, Elveția).

O Ialta cum chiar că nu a mai fost niciodată

Nu vreau să alunec prea mult, dar, dacă tot facem această scurtă incursiune istorică, nu pot să nu remarc că anunțatele negocieri dintre americani și ruși în vederea încetării războiului din Ucraina au fost comparate cu Ialta – diverși lideri europeni protestând scandalizați că nu sunt și ei invitați la masa negocierilor.

Dar Ialta nu a fost o negociere între învingători și învinși, sau, ca să fim mai eleganți, între părți implicate, direct sau indirect, în conflict, în tabere adverse - cazul nostru. În alți termeni, Ialta nu a fost o negociere între Churchill și Hitler, că tot se abuzează azi de numele astea până la refuz.

Ialta a fost o negociere între Aliații învingători în Al Doilea Război Mondial, care s-au întrunit să-și împartă sferele de influență.

Iar „europenii” nu au fost invitați nici atunci – cu excepția lui Churchill, despre care se știe că, perfect conștient de diferența de magnitudine între forțele lui și cele ale coloșilor SUA și URSS, s-a simțit pe un loc trei destul de retras la Ialta.

Spunea:

„Este un club foarte exclusivist. Taxa de intrare este 5 milioane de soldați sau echivalentul.”

Ca atare, Roosevelt și Stalin au discutat în absența lui Churchill chestiuni importante, cum ar fi războiul din Pacific, rolul Rusiei acolo, și prețul în kilometri pătrați.

În afară de Churchill, niciun european, nici măcar generalul de Gaulle - care luptase în război, în fruntea francezilor liberi, cât s-a putut, apărând, cât s-a putut, resturile Imperiului francez de manevrele anglo-americane în Orientul Mijlociu - nu a fost primit la masa învingătorilor de la Ialta. Pe de Gaulle nu l-au vrut acolo nici Stalin, nici Roosevelt. Iar cei care le-au dat francezilor un sector în Berlinul ocupat, după război, au fost britanicii, renunțând la ceva din propria felie.

Trei misiuni eșuate...

Pe scurt spus, istoria Europei occidentale în secolul XX este atât de strâns împletită în jurul Statelor Unite ale Americii, mai ales în ce privește raporturile cu Rusia, încât a spune că nu va exista un război între SUA/NATO și Rusia implică, prin definiție, în această tradiție, că nu va exista nici un război între UE și Rusia.

De altfel, în aceeași bună tradiție, după discursul scurt și cutremurător al lui Hegseth, europenii au încercat să-l convingă pe Trump să revină – altfel spus, au încercat să atragă SUA (înapoi) în război, la fel ca în cele două războaie mondiale. Cele trei misiuni de până acum: Macron, Starmer și Zelenski, au eșuat, mai mult sau mai puțin dezastruos.

În cazul lui Starmer, momentul culminant al întâlnirii a fost cel în care, după ce a spus că, dacă rușii atacă Marea Britanie, le va veni britanicilor în ajutor (lucru de care nu cred că se îndoia nimeni, dar nu un atac al Rusiei asupra Marii Britanii era premisa de lucru), Trump l-a întrebat pe Starmer frontal și mai la obiect: „Dar voi sunteți în stare să vă luați singuri de Rusia?” 

La care toată lumea a râs.

...și retur

În siajul imediat al catastrofei Trump-Vance-Zelenski din Biroul Oval, liderii europeni i-au transmis președintelui ucrainean același (i.e., copy-paste) mesaj de susținere: „Fii puternic, fii curajos, fii neînfricat”.  Asta era în noaptea de 28 februarie spre 1 martie.

A doua zi, pe lumină, șeful NATO, Mark Rutte, i-a spus lui Zelenski să facă bine să se împace cu Trump. Tot a doua zi, Keir Starmer i-a spus lui Zelenski, venit la Londra pentru întrunirea liderilor europeni, să se ducă înapoi la Washington și să repare căruța cu Trump.

La finalul zilei de discuții, titlul cel mare care vine de la Londra este: Marea Britanie, Franța și Ucraina (plus alte țări, nenumite) vor lucra la un plan de pace pe care... i-l vor prezenta președintelui Trump.

Prim-ministrul Starmer a adăugat, pentru evitarea oricărui dubiu, că:

„Suntem la o răscruce a istoriei. Acesta nu este un  moment pentru vorbe. Este un moment pentru fapte.... Dar, pentru a susține pacea pe continentul nostru, acest efort trebuie să aibă un suport puternic din partea SUA”.

Sesizez un tipar. Pare-se că, până nu se schimbă liderul lumii libere, după cum i se pare evident și imperios necesar Kajei Kallas, tot cu Trump vor trebui să discute.

Situația președintelui Zelenski, pe de altă parte, pare ceva mai volatilă. Senatorul Lindsay Graham, care a fost unul dintre cei mai mari susținători ai Ucrainei sub mandatul Biden, a declarat că Zelenski trebuie să demisioneze.

Mike Johnson, președintele camerei inferioare a Congresului american, a spus același lucru.

Mike Walz, consilier pe probleme de securitate națională la Casa Albă, a declarat la CNN că Ucraina are nevoie de un lider care să poată conlucra cu Rusia și SUA pentru pace.

Înțeleg că urmează un nou summit european pe tema Ucraina pe 6 martie. Deși, la Londra, prim-ministrul Italiei, Giorgia Melloni, a propus, mai bine, direct un summit UE-SUA, propunere susținută de Donald Tusk, prim-ministrul Poloniei - țară din care, se tem europenii, americanii își vor retrage trupele.

Vom vedea. Suntem în focul evenimentelor și nu pot eu să știu ce va face Europa, dacă visul ei aparent de a lupta în continuare cu Rusia, chiar și atunci când SUA decide să facă pace, se va împlini.

Dar umblă vorba prin târg că s-ar redeschide Nordstream și americanii ar primi o felie din operațiunea de transport Rusia-Germania - „ca parte din îmbunătățirea relațiilor cu Moscova”.

Liga Națiunilor, ONU, X...?

Pe de altă parte, seria lui Brende: 1918 – 1945 - 1989 – 2025 poate spune și altceva. Nici cu gândul nu apucasem să gândesc, când, ieri, Elon Musk scrie pe X că e de acord cu un mesaj care spune:

„E momentul să ne retragem din NATO și ONU”.

Și ONU?!

Asta o fi vrut să spună Brende? După Primul Război Mondial, s-a creat Liga Națiunilor. Care, fără SUA, nu a rezistat. S-au supărat unii, s-au supărat alții, cel mai tare s-au supărat toți pe Germania: alt război mondial.

În 1945, s-a creat ONU. Că tot am pomenit de Ialta, ONU a fost visul președintelui Roosevelt. Colegii lui numeau duios acest proiect „globaloney” (adică, pardon de expresie, „aberații globaliste”).

La Ialta, Stalin a acceptat ideea (spre marea bucurie a lui Roosevelt și mirarea lui Churchill), dar, pare-se, pentru că și-a imaginat că este o altă schemă occidentală fără cap și coadă. Cam cum fusese Carta Atlanticului, care, în ciuda a ce spune Wikipedia, nu s-a semnat niciodată oficial.

Citez din Churchill însuși (The Second Word War. Volumul VI, Triumph and Tragedy, Penguin, 1985, p. 344):

„Dar o Constituție nescrisă este mai bună decât una scrisă. Precum Carta Atlanticului; documentul nu exista, dar toată lumea știa despre el. [Roosevelt] găsise printre hârtiile lui o copie semnată de el și de mine, dar, ciudat, ambele semnături erau făcute de mâna lui. I-am replicat: Carta Atlanticului nu este o lege, este o stea”.

De ce nu semnase Churchill Carta Atlanticului este o poveste lungă, dar ușor de rezumat: ideea de autodeterminare a popoarelor era mai dificil de înghițit pentru un imperiu. La Ialta, de câte ori se vorbea de dreptul popoarelor la autodeterminare, Stalin îl tachina pe Churchill cu India.

Cert este că, la Ialta, când i s-a propus să facă parte dintr-o organizație în care toate țările au ceva de spus, Stalin s-a gândit că o fi ceva cam ca iluzoria Cartă a Atlanticului. Faptul că Churchill a improvizat pe marginea unui pasaj celebru din Shakespeare (Titus Andronicus): „Vulturul ar trebui să permită și păsărilor mici să cânte” mă îndoiesc că a impresionat partea sovietică.

De altfel, tot Churchill a emis și splendida perlă contrară: „Când vulturii tac, încep să croncăne toți papagalii”.

Reformă - reformă, dar să știm și noi

Scuze de ocol. Revin la ce spuneam: în această lectură a succesiunii lui Brende, avem Liga Națiunilor (defunctă), ONU – și apoi, începând cu 1989, tot ONU, dar într-o nouă etapă, după căderea blocului comunist.

Brende se referă la această fază ca „ordinea mondială de durată, de trei decenii încoace” – sugerând ceva stabil, previzibil, o continuitate.

Această „ordine mondială” 1989-2025 a fost definită de mulți experți în multe feluri. Unii spun că a fost „momentul unipolar” al Americii. Alții, că ar fi fost un multipolarism, în care SUA a fost polul militar, la care au aderat celelalte țări, de regulă occidentale, la cererea SUA (de exemplu, la primul război din Irak), iar ONU a fost polul de guvernare globalistă. Opinii, opinii.

Cert este că ONU a păstrat până azi o structură a Consiliului de Securitate care reflectă rezultatele Celui de-al Doilea Război Mondial, lucru pe care unele țări vor să-l schimbe (e.g., Germania). Scriam într-un alt articol că subiectul reformării Consiliului de Securitate este peren și intens pe agenda ONU de ani de zile și s-a sperat un progres la Summit-ul pentru Viitor din toamna trecută. Nu s-a întâmplat – grație opoziției mai mult sau mai puțin fățișe a membrelor actuale ale Consiliului de Securitate.

Rusia, în particular, a exprimat în repetate rânduri nevoia recunoașterii rezultatelor Celui de-al Doilea Război Mondial, pe care se bazează și autoritatea ONU; printre altele, o astfel de clauză apare și în Declarația Comună a Rusiei și Chinei privind relațiile internaționale în „noua eră”.

Dar ce nus-ar deduce din remarca lui Brende este că, de fapt, între 1989 și 2025, ONU s-a reformat deja, substanțial, încercând să inducă și o „nouă ordine mondială” – liberal-globalist-super-centralizată. O reformă revoluționară de-a dreptul, formalizată prin „parteneriatul strategic” încheiat de ONU și WEF în 2019, pe care nicio țară membră nu l-a semnat și care tinde să transforme omenirea după modelul Agendei 2030 combinat cu „stakeholder capitalism” (parteneriate public-private în care averile publice sunt supte în proiecte private sub variate pretexte).

În plus, a apărut, totuși, BRICS. Din care fac parte țări cu importanță economică și militară majoră. China a dat emoții SUA în materie de IA la acest început de an; s-a spus că e vorba de un „nou moment Sputnik”. Indonezia, cea mai mare țară musulmană, în termeni de populație, tocmai a aderat la BRICS. Etc.

Astfel că, în final, afirmația lui Brende, că ultimii treizeci de ani ar fi fost o etapă de continuitate, fără tulburări majore, la nivelul „ordinii mondiale”, nu se verifică. Dar cea că 2025 e un moment de turnură, cam da. Numai lectura, de câteva luni încoace, a titlurilor de ziar, în care apar tot mai des nume de țări – mari, mici – mie îmi spune că „jungla geopolitică” a cam revenit, în detrimentul supei de acronime a structurilor supra- și trans-naționale cu care ne-am înecat în ultimii ani.

Revenind la 2025: poate fi turnura la care se referă Brende o reformare majoră a ONU, de astă dată publică, asumată și pusă în discuția țărilor? Nu știu. Poate.

Sau poate fi chiar o înlocuire a ONU cu o organizație mai performantă – dacă Elon Musk găsește ideea retragerii din ONU (după retragerea din OMS) destul de tentantă încât să convingă SUA să facă acest pas... cine știe? Dacă e Elon acolo, pariul meu e că se va chema ceva cu „X”.

Revoluție sau contrarevoluție umanistă?

În fine, seria 1918-1945-1989-2025 mai poate însemna ceva. 1918 a marcat începutul unei etape ideologice complexe în istoria Europei, în care cele două fructe perverse ale umanismului liberal au luat amploare: umanismul socialist (în care omul fără de Dumnezeu rămâne măsura tuturor lucrurilor, dar reprezentat de instituții colectiviste și totalitare) și umanismul evolutiv (în care omul e, teoretic, centrul universului, dar numai atunci când vorbim de indivizii excepționali; restul sunt sclavi).

Umanismul liberal a rămas în Occident, cel socialist s-a instalat în Rusia, distrugând-o și creând URSS, iar cel evolutiv și nietzschean a cuprins în principal Germania.

Al Doilea Război Mondial a opus cele trei forme de umanism, dar mai ales, și mai feroce, extremele: socialism și fascism. După război, lumea s-a împărțit, în mare, în blocul vestic, liberal, și cel estic, socialist, care s-au confruntat în cadrul Războiului Rece. Resturile ideologiei umanist-evolutive (fasciste) au rămas presărate, ici-colo, printre elite, dar ăsta e alt subiect.

La 1989, a căzut blocul estic, iar Francis Fukuyama anunța curând după victoria întru eternitate a liberalismului. Moartea istoriei. Pe acest platou de certitudini, simțindu-se lipsit de un oponent, liberalismul a început să abereze, împrumutând diverse trăsături de la alternativele lui extremiste – atât socialiste, cât și nietzscheene – și devenind globalist.

Peste toate, liberalismul globalist a devenit dominat de ideea de a croi omul și lumea după un anume proiect, departe de datele lor naturale și chiar împotriva acestora. Acest proiect profund ocult a pătruns întâi în laboratoarele de științe sociale și în marile instituții internaționale pentru a deveni, în câteva decenii, un colosal program de inginerie socială la nivel planetar, exprimat azi prin agenda ONU-WEF.

Implicațiile spirituale ale acestui proiect milenarist sunt ceea ce se cheamă „noua religie mondială”.

Elitele globaliste au reușit să atragă în proiect, prin „educație”, o strat subțire de populație, mai ales din orașele mari și centrele universitare, mai ales în Occident. Îl ascultam recent pe Elon Musk la CPAC spunând că, tot uitându-se pe cine plătea USAID - ce oameni, ce idei, ce organizații - și-a dat seama că „stânga progresistă” nu prea există – dacă nu o plătești.

Pe de altă parte, vaste populații nu încap în proiect – nici numeric, nici identitar. Cei mulți, de peste tot din lume, care țin la tradițiile lor, care își iubesc familia, țara și civilizația și se opun înregimentării în planurile de reformatare a Creației, sunt eliminați din discurs cu etichete calomnioase.

Una din ele este „fascist” – o etichetă inventată de laboratoarele de inginerie socială ale Școlii de la Frankfurt.

2025 poate fi anul în care umanismul suferă o nouă transformare. Vântul schimbării bate peste tot în lume și este foarte puternic în Europa. În America, l-a adus deja la putere pe Trump. Ce pare că face acest vânt, deocamdată, este că schimbă elitele existente, compromise, cu oameni care par, cel puțin, că răspund dorințelor populației (de unde și termenul deloc peiorativ de „populiști”). Iar dorințele populației sunt, punct cu punct, împotriva proiectului globalist.

Oamenii se vor reprezentați – în credințele lor, în istoria lor, în tradiții; fantoșele produse de Young Leaders nu corespund. După decenii în care între popoare, pe de o parte, și elite și planurile lor, pe de alta, s-a căscat tot mai mult un abis, oamenii simt că le sunt distruse civilizațiile, călcate în picioare.

Sunt criticați că vor voievozi? Că le atribuie și le cer să împartă cu ei aceeași credință? Asta e temelia civilizației creștine. Nu s-a inventat nimic mai bun până acum. Odată ce l-au găsit pe acela, nimic nu îl mai poate da deoparte – din inima lor ori din fruntea lor.  

Poate va urma o revoluție – pe firul unei anumite logici, ar putea fi revoluția transumanistă; dar asta ar lăsa în urmă exact pe cei despre care am vorbit până acum. Ar fi revolta finală a elitelor; apoteoza liberal-globalismului. Ultima lovitură dată civilizației și omului făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, omul care a creat civilizația.

Sau o contrarevoluție, după un secol de derive și decenii de exces – o contrarevoluție care să recupereze ce e mai bun din umanism. De exemplu, în plan politic, democrația. De exemplu, în plan social, dreptul la liberă expresie.

Oameni ca epitomă

În felul ei misterios, istoria ne face aluzii prin oameni. Elon Musk ar putea fi văzut ca întrupare a revoluției transumaniste – deși ar fi, poate, un pic nedrept. Deocamdată, pare că se bucură fantastic de simpatia populară și-i place, vizibil, să facă lucruri bune.

Vice-președintele SUA, J.D. Vance, însă, poartă alt mesaj: un mesaj recuperator, al pasului înainte făcut fără a uita niciodată ce este înapoi.

Vance vine din ceea ce s-ar cheamă „America profundă” – este un hillbilly, fiu de muncitori din acea pătură a societății americane care, după ce a ridicat, cu sacrificii enorme, țara pe umeri – în agricultură, în minele de cărbune, în oțelării, în război – s-a trezit abandonată, alienată, săracă și batjocorită în așa-zisa „Rust Belt” – centura de rugină a Americii. Ai lui Vance sunt, par excellence, „deplorabilii” pe care îi scuipa Hillary Clinton.

Cartea autobiografică a lui Vance, Hillbilly Elegy, a fost bestseller în SUA pentru că prezintă o poveste de succes a Visului American: după o copilărie extrem de grea, Vance a petrecut patru ani în Marine Corps, a fost admis la Yale și, mai departe, a intrat în zona Silicon Valley – dar venind dintr-o cu totul altă direcție decât un Musk sau un Thiel.

Mi s-a părut extrem de relevant că Trump a ales să le transmită elitelor globalist-europene, la München, mesajul că au luat-o pe arătură prin Vance, nu prin altcineva. Ideea că unul ca Vance -- căruia îi punea maică-sa Coca Cola în biberon, al cărui bunic a muncit o viață la oțelărie și a cărui munte de bunică umbla cu pistolul încărcat în buzunarul de la capot - i-a explicat Ursulei von der Leyen că lumea ei s-a cam terminat mă umple de-o veselie teribilă.

Și-atunci, ca să închei – ce va fi? Nu știu; probabil că nu știe nimeni. Piesele încă nu s-au așezat. Vedem doar prin ceață, în chip întunecos. Dar istoria n-a murit și în ea găsim jaloane mai mari, mai concrete: 1918, 1945, 1989... 2025?