Plecând dintre ai Săi, Iisus s-a îndreptat spre ținuturile Tirului și Sidonului, locuite de cananeeni, descendenți din Ham, cel blestemat de Domnul; și-a purtat pașii din ținuturile binecuvântate spre cele blestemate. O făcea într-un timp când cei dintru început binecuvântați își uitaseră parcă menirea și se purtau aidoma cu păgânii. Se întâmplase însă aici, unii dintre cei binecuvântați să se comporte aidoma celor blestemați. Era un moment când cărturarii și fariseii părăsiseră spiritul Scrierilor Sfinte într-un proces ce ar putea fi asimilat secularizării de astăzi pentru că rămăseseră fideli doar literei. Desconsiderau aproape absolut faptul că doar spiritul dă viață în timp ce litera ucide, încremenește în forme rigide tocmai ceea ce făcea loc veșniciei în vremelnicia repede trecătoare spre uitare. Provocator la prima vedere, a venit anume prin locurile păgâne, deși  spusese  că e trimis doar pentru oile casei lui Israel. Această viețuire  dă pildă  în veac că a rămas necondiționat credincios făgăduinței date fără să facă vreo concesie părerilor care abăteau oamenii spre rătăciri de unde se puteau cu greu regăsi și asta doar dacă voiau și încercau cu tot dinadinsul.  Le lipsea stăruința cea dreaptă și, în acest context, femeia cananeană valorizează stăruința într-0  relație de reciprocă îmbogățire cu dreapta credință. Este momentul în care e pusă în lumină valoarea adevăratei credințe ca virtute, putere ce poate schimba evoluția faptelor spre bine ca normă a etosului creștin menit să schimbe istoria lumii. O făcuse ceva mai  înainte cu sutașul roman care se rugase pentru sluga sa bolnavă și care s-a smerit pe sine ca să se roage pentru sănătatea slugii sale. Este surprins mecanismul de schimbare a mentalității început printr-o ”rațiune a inimii”, câtă vreme, această femeie l-a recunoscut ca ”Domn” și ”Fiu al lui David. Mai importantă decât apartenența etnică este trecerea  la lumină a celor care trăiau în ”întuneric și la umbra morții” la un nou timp istoric al Fiului Lui Dumnezeu care spune despre Sine: ”Atât cât sunt în lume, lumină a lumii sunt”.

Iubirea și durerea de mamă a acestei femei au  călăuzit-o spre Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, vazand în Hristos pe Fiul Omului. Lui i-a spus ”ai milă de mine”, nu a spus de fiica mea, pentru că, fapt știut,cel a cărui minte este rătăcită nu are cum recunoaște starea sa și nici cum cere milă. Durerea  era în consecință doar a mamei și iubirea ei rănită i-a dat tărie și a îndrumat-o la ”Fiul lui David”, singurul care o putea ajuta. A făcut-o cu toată inima-i rănită cerând milă pentru ea, când, de fapt, o făcea pentru fiica proprie, care, neavând spirit de discernământ era ca ruptă de lumea în care trăia ca o umbră.. Diavolul - de la ”diabolon” cel care desparte - o înstrăinase de Dumnezeu luând-o în posesiunea lui, făcând-o prizonieră pe viață. Așa se face că mila care o cerea pentru ea era, în fapt pentru fiică și aici e pusă în evidență  importanța rugăciunii pe care  fiecare o face nu doar pentru sine și pentru cei din familia noastră, ci pentru toți, chiar și pentru vrăjmași. într-un cuvânt pentru întreaga comunitate și pentru întreaga lume.

”Miluiește-mă” atât a reușit a spune femeia cananeană și în acest cuvânt se cuprindea o imensă durere accentuată poate și de multele încercări nereușite de până atunci. Surprinzător, Hristos care a răspuns tuturor celor care i se adresau – până și diavolului în pustie -  de această dată a tăcut de parcă nici nu ar fi auzit. Impresionați, apostolii au găsit de cuviință a pune o vorbă bună însă răspunsul pune  gândurile  pe un temei paideic. Cel care vindecase sluga sutașului roman a răspuns în dreptatea strictă, amintind tuturor că e trimis doar pentru oile pierdute ale casei lui  Israel, adică doar pentru iudei.

Rămânând credincios misiunii pentru care a fost trimis ca Fiu al Omului, Hristos arată astfel că toți oamenii sunt fii ai lui Dumnezeu și când este recunoscut răspunde astfel fiindcă toți oamenii au nevoie de mântuire, voind  ”ca tot omul să se mântuiască și nimeni să nu piară”. Învățătorul  și Mântuitorul  a văzut închinăciunea și rugăciunea femeii, credința și iubirea ei ce au născut speranța și au întreținut stăruința care i-au adus împlinirea unei dorințe legitime. La rându-i femeia a înțeles că se află în fața  Celui care este Vindecătorul tuturor bolilor și, în cele din urmă a morții. Hristos a mers mai departe zicând, ca Fiu al lui Dumnezeu, ascultând de Tatăl ceresc, că este trimis doar pentru oile pierdute ale lui Israel, cu aluzie transparentă la farisei cărora le spusese: ”Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici!Căci închideți împărăția lui Dumnezeu înaintea oamenilor că nici voi nu intrați și nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsați” , mustrare  egal valabilă  pentru fariseii de atunci și deloc mai puțin pentru cei de astăzi și cei care vor mai urma. Pe noi ne îndrumă spre considerarea ”bunului simț”, simțul cel bun, care nu derutează, rămânând constant îndreptar de fiecare zi a gândurilor adesea ușor lunecoase spre conținuturi deformate și deformante. Și chiar mai mult dacă ținem seama că iudeii numeau cu dispreț păgâni pe toți cei care nu  erau de același neam.

Dragostea față de propriul copil și credința în Hristos dau femeii puterea de a merge până la capăt, dăruindu-ne și nouă prilej de îmbogățire a cunoașterii și întărire a credinței. Aici contează nu mijlocul, ci scopul care fiind de o legitimă noblețe umană nu doar că scuză mijloacele dar le și legitimează. Femeia nu  tăgăduiește a fi ”câine”, primește insulta senin și spune că până și ei se satură cu firimiturile care cad de la masa stăpânilor. Într-un singur tot armonios alcătuit sunt puse laolaltă credința, smerenia și iubirea pentru propriul copil. Înțelepciunea acestei femei este rodul unei înțelegeri profunde care depășește particularitatea situației, amintind că ”nu este om fără de păcat”, că doar Hristos este fără de păcat și puternic a ierta păcatele pentru a deschide  iubitor orizontul păcii Sale, urmare a jertfei pentru eliberarea oamenilor de moarte, ieșirea  lor din ”latura și umbra morții”.


Credința – legământ cu Făcătorul a toate câte sunt

Hristos Însuși pare a se minuna: ”O femeie, mare e credința ta! Fie ție după cum voiești”. Niciodată Hristos nu a rostit o asemenea apreciere ilustrând, încă odată, cum ”toate sunt cu putință celui ce crede”. Cel ce crede se unește cu Cel în care crede printr-o legătură tainică și începe o lucrare mântuitoare către o convertire a omului în ”mădular al lui Hristos”. Asemenea ei, ne rămâne a ne ruga cu aceeași stăruință lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care a lucrat neabătut voia Tatălui, primind întreaga putere în cer și pe pământ. Puterea Lui este  aducătoare de pace într-o lume heraclitiană, unde nimic nu este permanent în afara schimbărilor, unde și soarele e mereu altul în fiecare zi”. Poate pe fiica acestei femei o adusese în această stare mulțimea idolilor care pe atunci fascinau mintea oamenilor,  idolii despre care David spunea că ”ochi au, dar nu văd, urechi au, dar nu aud, pentru că nu este în ei duh”, prea bine știind că ”Duh este Domnul”. Adaugă spre necesară luare aminte și că ” acei care se închină Lui,  se cade să  facă ”în duh și în adevăr”. Și fiica sărmanei femei  s-a tămăduit în acel ceas. Ca odinioară sutașul, această femeie  ne amintește cuvintele : ”Adevărat zic vouă: la nimeni în Israel nu am găsit atâta credință.” Este credința care, scria Eminescu, zugrăvește icoane în Biserici și ele se arată a fi făcătoare de minuni: credința pe care Dumnezeu o are și o sădește în om ca un Legământ de nedezlegat. Acad, Leon Dănăilă, neurochirurgul român de prestigiu internațional mărturisește după o viață ce activitate științifică: ”Credința este foarte importantă pentru  beneficiul omului în general. Omul fără  credință e un om pierdut”. Într-o rugăciune rostită la Sfânta Împărtășanie mărturisim: ”Cred Doamne și mărturisim că Tu ești cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu care ai venit  pe pământ să mântuiești pe cei păcătoși dintre care cel dintâi sunt eu”. Pentru a fi cu adevărat o putere care și ca un bob de muștar care  face ca omul să poată muta din loc munții, credința trebuie să fie  mărturisită în fapte, fără de care, încredințează Sf. Ap. Iacob este ”moartă”. Femeia cananeacă a mers la Hristos și credința i-a adus împlinirea pentru că la fel  de important este și cui ne rugăm și ce anume cerem. 

Într-o vreme așezată de numeroși gânditori sub semnul tutelar al schismelor de tot felul, tinzând vizibil spre ”derizoriu”, revers al unei trufii manifestate progresiv, ne pare că tuturor se potrivesc versurile lui Valeriu Gafencu, unul dintre sfinții închisorilor comuniste:

Acum, când văd cât sunt de păcătos,
De mic și de neputincios,
Că am nevoie de multă de-ndurare,
De dragoste, de milă, de iertare,
Că numai Dumnezeu le poate toate
Și lumea din robie El o scoate,
Devin copil supus,
Sunt umilit
Și-s fericit.