Sf. Evanghelist Matei, reluând cele spuse se Isaia Proorocul scrie că ”poporul care stătea în latura și umbra morții a văzut lumina la răsărit”, cuvinte care redau deslușit scopul anume  pentru care Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Sfânta Fecioară.  Sf. Ioan gura de Aur,  deslușește în aceste cuvinte ca ”înșelăciune și necredință”, se constituie în erezia care conduce omul inevitabil către moarte. Lumina care o risipește odată pentru totdeauna este cu necesitate mare, nu este a unei teorii sau alta, oricât de elevată ar fi ci este o ”Lumina a lumii” , cum o și mărturisește: ”Cât sunt în lume, Lumina a lumii sunt”. Neîndoielnic așa este câtă vreme creștinismul nu este o teorie, un cod de viață, o suma de principii și norme morale, ci un mod de a trăi. El nu are cum fi redus la cele 619 porunci ale Vechiului Testament, ci este dăruirea Sa plenară a Fiului lui Dumnezeu;  nu este o morala – necesară dar departe de a fi și suficientă – este un mod de a fi ca viață întru Hristos. El o și spune acelora care îl urmează: Voi sunteți lumina lumii. Experimentând acest adevăr, isihasmul a ilustrat-o prin cei care l-au întrupat. În dorința-i de a fi deplin înțeles, Sf. Serafim de Sarov o arata ucenicului sau Motvilov care a reușit să fie în lumină, el însuși fiind lumina. Venirea pe lume a lui Hristos face să irupă această lumină.

Cum știm că ”noumen este oumen”, numele este omul,  să menționăm că Iehosua  înseamna în ebraică "Iahve va salva, va mântui" sau "Iahve este mântuire", fiind  cum se spune un nume teoforic. Rădăcina verbala de la care provine este yasa, care sub  forma hosia înseamnă  "a ajuta", "a salva". Referirea poate , poate fi  omul (Deuteronom 22,27), judecatorii (Judecatori 2,16), regele (2 Regi 14,4), dar mai ales Dumnezeu. Interesant este ca verbul hosia a dat si forma liturgica hosia na "mântuește-mă, Te rog" sau "mântuiește-ne, Te rugam" (Psalmul 117,25), care în greaca a fost tradus  "osana" (Marcu 11,9-10; Matei 21,9 Se petrecea în Galileea neamurilor ca o prefigurare a caracterului universal al Creștinismului care a marcat, istoria umanității împărțind-o în două – înainte și după Hristos. Piatra de temelie este reprezentată de cuvintele ”Pocăiți-vă că s-a apropiat împărăția cerurilor”, iar ”pocăința veridică este de nedespărțit de rugăciune și asceză”. Nu întâmplător, una dintre fericiri atribuie aceasta calitate celor ”săraci cu Duhul” și este semnificativ redată în cuvintele ”fie Doamne după voia Ta”, reliefând cuvintele din Rugăciunea împărătească: ”Facă-se voia Ta precum în cer, așa și pe pământ”. E un fel de lepădare de sine pentru ca personalitatea omului să fie reîntregită prin Hristos, ”care din mormânt ne-a scos” și ni se dăruiește prin Sfintele Taine.

Aceasta Evanghelie, citită la începutul anului civil este destinată a ne conștientiza, odată în plus cum creștinismul face posibilă acea ”sfințire” a omului și a lumii de care vorbea Nichifor Crainic, Apostolul neamurilor, atrage atenția adesea că pocăința nu este doar un moment al vieții, mai mult sau mai puțin important, ci  că astfel putem pregusta, încă din această viața Împărăția Domnului, care, iarăși știm că ”nu este de pe această lume. Ori, sărbătoarea de azi îndemnă la un plus de luare aminte spre a ne pregăti deplin conștienți întâlnirea cu Împărăția cerurilor. La Sf. Liturghie, cele zece fericiri sunt prefațate de ruga: ”Întru împărăția Ta când vei veni miluiește-ne pe noi Doamne”. Or, Botezul este prima Taină, una a inițierii care deschide generos ușa celorlalte. Se povestește că, odată, Bătrânul Hagi Gheorghe întrebând pe diavol care este taina cea mai mare, acesta răspuns: ”Taina botezului noi  pierdem cu desăvârșire stăpânirea noastră asupra voastră”.

Botezul lui Ioan, în umbra Vechiului Testament era unul al pocăinței, al curățirii și, într-un fel, al hotărârii de a se dedica lui și de aceea se putea repeta; botezul creștin este unic și pe viață ca o totală angajare în noua viață după cum recunoaștem: ”Câți în Hristos ne-am botezat, în Hristos ne-am și-mbrăcat”, adică odată în viață și pentru întreaga viață. Ce-i drept, se poate reînnoi prin lacrimile pocăinței ca o reînnoire a legământului făcut. Spre deosebire de  botezul lui Ioan, unul al pocăinței și cel al Hristos este unul al dedicării întregii ființa. Este adevărul pe care îl vedem concretizat prin cufundarea în apă a copilului urmată de ridicare lui; moartea unui mod de a fi pentru a adopta altul prin lucrarea voii lui Dumnezeu, Este cum spunea Sf. Ap, Petru  Spunea Hristos că ”mâncarea Mea este a face Voia Tatălui” sau, în altă parte, a ”celui ce M-a trimis pe Mine”. Sf. Ioan Înaintemergătorul recunoaște acest lucru atunci când spune că Acela care vine după mine este mai mare încât nu ar fi vrednic nici să-i lege șnururile încălțărilor. Aceasta nu se putea împlinii doar prin ritualul Vechiului Testament de îmbăiere. În logica devenirii întru sfințenie în momentul când Hristos apar pe lume, învățătura lui Ioan intră în umbră; pentru că este a aceluia care a fost înaintea lui. El este și rămâne ”cel mai mare născut din femeie” dar ultimul în împărăția Domnului. Ioan boteza xu apă spre curățire, Hristos botează cu Duhul Sfânt și cu foc”; nu are nevoie să fie curățit prin scufundarea în apă, ci sfințește apa. Ca o încununare, porumbelul se oprește deasupra capului în timp e glasul Duhului Sfânt rostește: Acesta este Fiul Meu mult dorit întru care am binevoit. A primit Botezul Cel ”blând și smerit cu inima” întru ceea ce Părintele Stăniloae numea ” restaurarea omului” sau ”eternizarea”lui: ”Chipul uman al lui Hristos este alcătuit din armonia a nenumărate virtuți, a nenumărate aspecte ale binelui, care reflectă în chip uman însușirile lui Dumnezeu. Cel ce prin fapte statornice de diferite feluri imprimă în sine diferitele virtuți, imprimă prin aceasta înseși trăsăturile chipului lui Hristos sau dă formă umană, în persoana sa, însușirilor lui Dumnezeu, asemenea lui Hristos. Și aceasta e o adevărată participare la Dumnezeu și o reflectare a lui Dumnezeu prin ființa noastră personală.” Sf. Ioan a recunoscut deschis când a spus: ”Eu sunt cel ce care trebuie să fie botezat și Tu vii la mine?” O face spre recunoaștere a condiției sale umane, dar ca și reper de îndreptare a condiției umane pregătită pentru aceasta prin faptul că este din pământ, având toată compoziția lui  de însuși Dumnezeu dar binecuvântat cu suflarea Duhului Sfânt, Cel de Viață Făcătorul și care a ”grăit prin prooroci”.

De la timpul blestemului la cel al binecuvântării

În virtutea acestui act de restaurare ontologică, Hristos spune, fără a-l nega: ”lasă, acum trebuie să împlinim toată dreptatea” spre a ne face să înțelegem că ceva nu poate di depășit înainte de ”plinirea” vremii spre a se încadra în marea armonie cosmică, recuperare a unității din diversitate într-un simfonism propriu creației în toată splendoarea sa. Sf. Ioan Gură de Aur subliniază că e ca și cum ar fi spus că a plinit toate celelalte porunci” ca să împlinească toată Legea prin care ”să înlătur blestemul care este scris în împotriva voastră. Acesta este scopul deplin al Întrupării Mele și al venirii la voi”. Blestemul este desființat spre a reda binecuvântării rolul inițial când Dumnezeu a spus lui Adam să pună tuturor ”nume”, care să legitimeze identitatea: Sf. Ioan Gură de Aur explică ”El a împlinit dreptatea de a se boteza și pe toate celelalte fiind ”Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Născut nu Făcut, care din Tatăl s-a născut înainte de toți vecii. În același fel a împlinit și  celelalte forme ale dreptății: de a crește, de a se hrăni, de a fi ispitit, de a trăi experiența întreagă a suferinței, a răstignirii,  morții și învierii pentru ca apoi să se înalțe la ”Tatăl creator” care avea să-și încununeze lucrarea cu trimiterea Duhului Sfânt”. Acum, primind botezul lui Ioan. Ideea o regăsim, sub o altă înfățișare, atunci când Iisus spală picioarele ucenicilor și Petru cercând a se opune a primit un răspuns asemănător. Pentru Hristos, ”plinirea Legii” era delegarea de blestemul neascultării într-o realcătuire a lumii după normele ascultării prin Înviere, Înălțare și trimiterea Duhului Sfânt. Logica acestei realcătuiri este una a cuviinței, a ceea ce se cuvine celor care se hotărăsc a a-și lepădat sinele a lua crucea proprie și a urma lui Hristos. Nici vorbă de o evoluție spre uniformizarea dezumanizantă a celor cărora le rămâne a spune doar ”nu vreau să  fiu epsilon” ci de un împreună urcuș împreună cu Hristos, care însuși a făcut întreaga trăire ca om pentru ca omul să se poată îndumnezeii. Blestemul, legământ împotriva omului se face binecuvântare, căci Dumnezeu-Tatăl care ”singur este bun”  dă Fiului a-l face pentru ca omul, urmându-L și făcând ca în cer și pe pământ să anticipăm ceea ce va urma când va fi un cer nou și un pământ nou.

Relevant întru acesta este că, după botez, cerurile s-au deschis și Duhul Sfânt în chipul unui porumbel, semnificând reînnoirea, cum tot un porumbel a vestit terminarea potopului dat oamenilor ca pedeapsă pentru nenumăratele păcate, De atunci Duhul Sfânt coboară în chip nevăzut asupra fiecăruia dintre cei care primesc botezul în numele Tatălui și al Fiului si al Sfântului urmând ca să păstrăm neîntinată haina botezului. Porumbelul a vestit și lui Noe încetarea blestemului. îndemnând la recunoștință pentru toate câte le primim și hotărâre de a face aidoma. Prin Botez ne facem fiii a lui Dumnezeu calitate pe care se cuvine a o cinsti  împlinind toate poruncile și, îndeosebi, cea nouă, a iubirii aproapelui. Ambele botezuri se regăsesc la Cina cea de taină, când Mântuitorul a pus capăt vechiului botez și l-a inaugurat pe cel de ale doilea. Sf. Ioan Gură de Aur atrage atenția că ”numai botezul nostru are harul Duhului Sfânt pentru că numai atunci a fost de fața Duhul de viață dătătorul. E o trecere de la vechea la noua viețuire în care nu doar că am devenit fii ai Săi, ci fiii iubiți a căror mântuire este asigurată de Hristos pentru că nu ne-a făcut, cum prea bine o putea face, îngeri sau arhangheli, ci fiii iubiți. Maica Domnului zicând îngerului Bine-vestitor ” Fie mie după cuvântul tău”, ne-a făcut fiii iubiți îndemnând să facem ”tot ce spune el”. Cercul se închide ca unul al virtuții când Maica Domnului spune. ”Faceți tot ce vă spune El”. Iar Hristos care pe pământ nu are Tată iar în cer nu are mamă ne dă porunca cea nouă a Iubirii unuia față de altul, nu oricum, ci ”Cum Eu v-am iubit pe voi”. Și prea bine știm, ne-a iubit până într-acolo încât și-a dat viața pentru noi. Așa am devenit moștenitori ai împărăției din ceruri învățând că această împărăție este în sufletele noastre și este,  Acum când se vorbește atât de mult să ne amintim că ”împărăția lui Dumnezeu nu stă în vorbe, ci în putere.” După Înviere, Hristos dă garanție că i s-a dat toată puterea în cer și pe pământ. O face ca Fiu al Omului care s-a confruntat cu toate încercările, fără să evite niciuna; o face recunoscând că ”în lume necazuri veți avea”, dar să îndrăznim fiindcă El a biruit lumea și ne-a făcut moștenitorii cerului unde necontenit îngerii îi sfințesc numele împlinindu-i voia, singura cu adevărat și plenar bună. Credința noastră este adevărată fiind inspirată de Duhul Sfânt  și pecetluită de faptele mărturisitoare, fără de care, învață Ap. Iacob credința este moarte, Căci, iar ne învață Blândul Păstor nu cel ce zice toată ziua ”Doamne, Doamne va intra în împărăția lui Dumnezeu” ci numai acela care, auzind le pune în faptele mărturisitoare.

În Evanghelia Sf. Ioan citim că ”dacă nu se va naște cineva de sus nu va putea să vadă împărăția cerurilor.  Să nu ne entuziasmăm și nici întristăm, că acolo  în împărăția cerurilor este locașul veșniciei  este loc pentru fiecare dintre noi, care pocăindu-ne, ne curățăm, apoi lepădându-ne de noi și luând crucea spre al urma va fi bine primit. Cum? Ne învață tâlharul cel bun, care în ultimele clipe ale vremelniciei a mărturisit: ”Noi pentru păcatele noastre suntem aici, dar acest drept nimic rău nu a făcut”. Atunci, Mântuitorul a spus: Adevăr zic ție. Astăzi vei fi cu mine în rai. Primul locuitor al raiului nu a fost un apostol care s-a exilat de bună voie, ci un tâlhar, pe care, urmându-l să spunem: ”Pomenește-ne pe noi Doamne când vei veni întru împărăția Ta!”.

Pentru că ecoul colindelor nu s-a stins – înainte se mergea cu Steaua până de Bobotează - îngăduit a veni la casele Domniilor voastre să facem cu Radu Gir, ”poetul închisorilor comuniste” o împreună pomenire a Bucuriei mereu biruitoare.


În noaptea Crăciunului
Flori de crin din ceruri plouă
Peste ieslea lui cea nouă
Și din flori picură rouă
Stă un copilaș în zare
Și privește cu mirare
O fereastră de-nchisoare