Pe 27 decembrie, Biserica Ortodoxă îl prăznuiește pe Sfântul Arhidiacon Ștefan, întâiul mucenic al bisericii creștine. Sfântul Stefan, cel dintâi martir al Bisericii lui Hristos, este primul model de jertfa creștină pentru toți creștinii. Sfântul Stefan era iudeu de neam, din seminția lui Avraam. Ștefan a fost primul dintre cei șapte diaconi aleși de comunitate pentru a sluji în cadrul slujbelor, dar și pentru a servi la mesele comune. Ștefan cunoștea foarte bine Sfânta Scriptură, fiind un bun orator, fapt ce a stârnit invidia multor iudei.

Alegerea lui Ștefan ca diacon

Biserica lui Hristos constituită la Cincizecime își mărea numărul credincioșilor cu fiecare zi. După Pogorârea Sfântului Duh în ziua Cincizecimii, mulți oameni veneau la credință prin cuvintele și minunilor Apostolilor. După Sfânta Liturghie, toți creștinii rămâneau la masă și Apostolilor le era foarte greu să se grijească și de predică și de slujbă și de servirea la mese. Astfel a crescut și sarcinile apostolilor și preoților în Biserică care nu mai făceau față slujirii, cerând comunității să desemneze niște creștini pentru a-i ajuta la slujire. Așa au fost desemnați primii șapte bărbați ca ajutoare ale preoților , numindu-i diaconi. Cei șapte bărbați aleși „plini de Duh Sfânt și de înțelepciune” aveau misiunea să ajute în cadrul slujbelor religioase, dar și să servească la mesele comune. Primul dintre aceștia a fost Ștefan, iar ceilalți șase sunt: Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena și Nicolae. Misiunea lor în Biserica primară depășea cu mult rolul pe care îl au diaconii în zilele noastre. Ei predicau cuvântul Evangheliei, botezau și ajutau la desfășurarea cultului aparținând organelor de conducere ale Bisericii din Ierusalim.

Predica lui Ștefan

„Bărbați și frați și părinți, ascultați!

Dumnezeul slavei s-a arătat părintelui nostru Avraam, când era în Mesopotamia, mai înainte de a locui în Haran. Și a zis către el: ieși din pământul tău și din rudenia ta și vino în pământul pe care ți-l voi arăta. Atunci ieșind din pământul caldeilor, a locuit în Haran. Iar de acolo, după moartea tatălui său,  l-a strămutat în această țară, în acre locuiți voi acum.  Și nu i-a dat moștenire în ea nicio palmă de pământ. , ci i-a făgăduit că i-o va da lui spre stăpânire și urmașilor lui după el, neavând el copii.

Și Dumnezeu a vorbit astfel: „Urmașii lui vor fi străini în pământ străin, și acolo îi vor robi și-i vor asupri patru sute de ani. Și pe poporul la care vor fi robi, Eu îi voi judeca – a zis Dumnezeu – iar după acestea vor ieși și-Mi vor sluji Mie în locul acesta”. Și i-a dat legământul tăierii împrejur; și așa a născut pe Isaac și l-a tăiat împrejur a opta zi; și Isaac a născut pe Iacov și Iacov pe cei doisprezece patriarhi. Și patriarhi pizmuind pe Iosif l-au vândut în Egipt; dar Dumnezeu era cu el. Și l-a scos din toate necazurile lui și i-a dat lui har și înțelepciune înaintea lui Faraon, regele Egiptului, iar acesta l-a pus mai mare peste Egipt și peste toată casa lui. Și a venit foamete peste tot Egiptul și peste Canaan, și strâmtorare mare, și părinții noștri nu mai găseau hrană.. Și Iacov auzind că este grâu în Egipt, a trimis pe părinții noștri întâia oară. Iar a doua oară, Iosif s-a făcut cunoscut fraților săi și Faraon a aflat neamul lui Iosif. Și Iosif, trimițând a chemat pe Iacov, tatăl său, și toată rudenia sa, cu șaptezeci și cinci de suflete. Și Iacov s-a coborât în Egipt; și a murit și el și părinții noștri. Și au fost strămutați la Sichem și au fost puși în mormântul pe care Avraam l-a cumpărat cu preț de argint, de la fiii lui Emor, în Sichem.

Dar cum se apropia vremea făgăduinței pentru care s*a jurat Dumnezeu lui Avraam, a crescut poporul și s-a înmulțit în Egipt. Până când s-a ridicat peste Egipt alt rege, care nu știa de Iosif. Acesta purtându-se ca un viclean cu neamul nostru a asuprit pe părinții noștri să-și lepede pruncii lor, ca să nu mai trăiască. În vremea aceea s-a născut Moise și era plăcut lui Dumnezeu. Și trei luni a fost hrănit în casa tatălui său. Și fiind lepădat l-a luat fiica lui Faraon, și l-a crescut ca pe un fiu al ei. Și a fost învățat Mopise în toată înțelepciunea egiptenilor și era puternic în cuvintele și faptele lui. Iar când a împlinit patruzeci de ani, și-a pus în gând să cerceteze pe frații săi, fiii lui Israel.

... Acesta i-a scos afară, făcând minuni și semne în țara Egiptului și în Marea Roșie și în pustie, timp de patruzeci de ani.

... Iar Ștefan , fiind plin de Duh Sfânt și privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu și pe Iisus Hristos stând de-a dreapta lui Dumnezeu. Și a zis: văd cerurile deschise și pe Fiul Omului, stând de-a dreapta lui Dumnezeu!”.

Odată, făcându-se întrebare între iudei, farisei și saduchei și între evreii cei ce se numeau elini, despre Domnul nostru Iisus Hristos, unii ziceau că este proroc, iar alții amăgitor și alții că este Fiul lui Dumnezeu. Atunci Sfântul Ștefan, stând la loc înalt, a vestit tuturor pe Iisus Hristos, Domnul nostru, zicând: Bărbați, frați, aflați pentru ce s-au înmulțit răutățile între voi și s-a tulburat tot Ierusalimul; fericit este omul care a crezut în Iisus Hristos, pentru că Acesta este cel Care a plecat cerurile și S-a pogorât pentru păcatele noastre și S-a născut din Sfânta și Preacurată Fecioară Maria, cea aleasă mai înainte de întemeierea lumii. Acesta neputințele noastre le-a luat și bolile noastre a purtat. Pe cei orbi i-a făcut să vadă, pe cei leproși i-a curățit și dracii a izgonit. Ei, auzind acestea, se certau cu dânsul, grăind împotrivă și hulind pe Dumnezeu cel propovăduit, precum scrie în Faptele Apostolilor. Atunci s-a sculat, se zice, un oarecare din sinagogă ce se numea a Libertinilor, a Cirinenilor și a alexandrinilor, a celor din Cilicia și din Asia, întrebându-se cu Ștefan. Pentru că evreii cei ce trăiau prin laturile cele mai depărtate, prin mijlocul elinilor își aveau în Ierusalim adunările lor deosebite și erau afară de sinagogile cele mari evreiești și o mulțime de sinagogi ale altor limbi - sau evreii care viețuiau între alte neamuri - pentru că evreii din fiecare latură își trimiteau copiii la sinagogă sau la adunarea lor din Ierusalim, ca să învețe legea lui Dumnezeu. Încă și ei, în fiecare an venind la închinăciune la biserica lui Solomon, într-ale lor adunări găzduiau, se adunau și învățau. Acest lucru învederat este, din ceea ce scrie în Faptelor Apostolilor. În Ierusalim veneau iudei, bărbați cu bună cuviință dintre toate limbile cele de sub cer. Adică, părteni, mideni, elamiteni și ceilalți, evrei ce viețuiau în Pârtia, în Midia, în Elamitia și în celelalte laturi, după cum scrie acolo și care veniseră în Ierusalim la praznic.

Sfântul Ștefan stătea în mijlocul acelei adunări ucigașe ca un înger al lui Dumnezeu, strălucind cu lumina dumnezeiescului dar, precum odinioară Moise s-a preamărit cu strălucirea feței lui, și toți cei ce ședeau în adunare, căutând la dânsul, au văzut fața lui ca fața îngerului. Și a zis arhiereul: Oare sunt adevărate cele grăite de martori? Iar Sfântul, deschizându-și gura sa, a început a grăi de la Avraam, care mai întâi a primit făgăduința venirii lui Mesia și le-a spus istoria până la Moise, vestind-o cu toată buna cucernicie și cu cinste, grăind împotriva martorilor celor mincinoși, că nu este hulitor al lui Moise, nici al legii lui Dumnezeu celei date prin Moise, ci mai vârtos adeverind că părinții lor au fost hulitori. Nu au vrut, zice el, părinții noștri să o asculte pe ea, ci au lepădat-o și s-au întors cu inimile lor la Egipt.

După aceasta, surpând acea mărturie mincinoasă că ar fi hulit asupra locului sfânt, a zis: „Solomon i-a zidit Lui biserică (adică lui Mesia) ca și cum ar fi zis: Nu-mi este cu neștiință locul cel sfânt, cel rânduit cu bună voirea lui Dumnezeu, de împăratul Solomon cel înțelept și cu slava Domnului cea arătată în nor sfințit. Cinstesc locașul cel făcut din mâini întru slava lui Dumnezeu, însă mărturisesc că Dumnezeu voiește mai vârtos a petrece în locurile cele nemateriale și nefăcute de mână, adică în sufletele omenești cele curate. Cel Preaînalt nu viețuiește în bisericile cele făcute de mâini, precum zice prorocul: „Cerul Îmi este scaun și pământul reazem picioarelor Mele. Ce casă Îmi veți zidi Mie?, grăiește Domnul, sau care este locul odihnei Mele? Nu mâna Mea a făcut acestea toate?”.

Apoi, umplându-se de râvna dumnezeiască, precum și Ilie odinioară, a adus cuvânt de mustrare, zicând către dânșii: Voi cei tari la cerbice și netăiați împrejur la inimă și la urechi, voi pururea vă împotriviți Duhului Sfânt, precum părinții voștri așa și voi! Pe cine din proroci n-au izgonit părinții voștri? Și au omorât pe cei ce mai înainte au vestit despre venirea lui Mesia cel așteptat (Fapte 7,47-52).

Diaconul Ștefan acuzat de blasfemie

Sfântul Ștefan a fost acuzat de blasfemie. Saducheii si fariseii au pus niște bărbați să spună că L-au auzit pe Ștefan rostind cuvinte de hulă împotriva lui Moise și a lui Dumnezeu. În vremea aceea, blasfemia era pedepsită cu moartea. Ajuns în fata Sinedriului, i-a înfruntat pe judecători, iar aceștia au cerut ca Ștefan să fie ucis cu pietre. În acele momente, Sfântul Stefan a avut o viziune în care l-a văzut pe Hristos „stând de-a dreapta lui Dumnezeu. Și a zis: „Iată văd cerurile deschise și pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu". Întărită în credință, inima diaconului Ștefan a fost o văpaie de dragoste „mai tare decât moartea pe care n-a putut-o stinge potopul de ură al mai-marilor poporului.

Acolo era adunarea cilicienilor, a alexandrenilor și a cirincilor. Iar pentru adunarea libertinilor se povestește că era între evrei un neam deosebit, care își trăgea neamul său din evreii aceia ce au fost odinioară robiți de Pompei al Romei și după aceea li s-au dăruit libertate și se numeau liberi, sau slobozi. Așa ne spune și Sfântul Ioan Gură de Aur: „Libertinii erau cei ce au fost dăruiți cu libertate de romani, așa se numesc, căci cum erau acolo mulți străini, așa aveau și adunările unde se cuvenea a se citi legea și a face rugăciunile”. Deci, aceste adunări ale libertinilor, ale cirincilor și altele, întrebându-se cu Sfântul Ștefan, nu puteau sta împotriva înțelepciunii și a duhului cu care grăia el. Apoi, Sfântul Ștefan biruia cu cuvântul adevărului în acea vreme trei părți din toată lumea, a Europei, a Asiei și a Africii. Biruia pe Europa, prin libertinii cei veniți din Roma, care sunt în părțile Europei; biruia Asia, prin cilicienii care erau din Asia; biruia Africa prin cirinei și prin alexandrini, care erau din părțile Africii.

Aceștia, neputând a grăi ceva, împotriva adevărului, care era mai luminos decât soarele, s-au aprins de mânie și, cuprinzându-i zavistia, au invitat pe niște bărbați, care iubeau minciuna, să spună la sinagogă cea mare evreiască, că ar fi auzit pe Ștefan grăind cuvinte de hulă împotriva lui Dumnezeu și a lui Moise. Cu acest fel de vicleșug tulburând poporul, pe bătrâni și pe cărturari, au răpit pe Sfântul Ștefan și l-au dus în adunarea lor înaintea arhiereilor și a toată mulțimea învățătorilor de lege. Apoi au pus înainte și martori mincinoși, zicând: Omul acesta nu încetează a grăi cuvinte de hulă împotriva acestui loc sfânt și a Legii, că l-am auzit și pe el zicând că Iisus Nazarineanul va risipi locul acesta și va schimba obiceiurile pe care ni le-a dat nouă Moise (Fapte 6, 11-14).

Arhidiaconul Ștefan l-a cunoscut pe Mântuitorul Iisus, la picioarele căruia a făcut adevărata școală a credinței și înțelepciunii. El a fost martorul Învierii Domnului și Înălțării Sale la cer, dar și al Pogorârii Duhului Sfânt. Pentru că Ștefan predica aceste adevăruri, a stârnit furia fariseilor și a conducătorilor evrei care îl doreau mort. De aceea, l-au acuzat în mod fals de blasfemie contra lui Moise și a lui Dumnezeu și a fost judecat și omorât cu pietre. Sfânta Tradiție ne spune că în vreme ce mulțimea ucidea cu pietre pe Sfântul Ștefan, mai departe, pe Muntele Măslinilor, stăteau și se rugau, dându-i putere de a suferi mucenicia, însăși Maica Domnului, însoțită de Sfântul Ioan, ucenicul cel iubit al Domnului. Fiindcă era un adevărat creștin, el i-a iertat pe cei care l-au ucis, întocmai ca Iisus Hristos, spunând: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta”. Iar Dumnezeu a ascultat rugăciunea Sfântului Ștefan, căci pe locul unde a fost ucis el se afla un tânăr care se numea Saul, fariseu, care păzea hainele celor care aruncau cu pietre în Ștefan, și care va deveni, din cel mai mare prigonitor al creștinilor, însuși Apostolul Neamurilor – Sfântul Pavel.

Moartea martirică a Sfântului Ștefan

Multă ploaie de pietre zburând asupra lui și cu totul roșindu-se de sângele lui, iar cu trupul slăbind și din legăturile cele firești dezlegându-se, îl durea inima pentru cei ce-l ucideau și mai cu sârguință se rugă pentru ei, decât pentru sine. Căci pentru sine a zis: „Doamne, Iisuse, primește sufletul meu!”. Iar pentru ei, plecându-și genunchii și cu glas mare strigând, a zis: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!”. Aceasta zicând, a adormit.

Astfel s-a săvârșit bunul nevoitor. Astfel s-a încununat cu niște trandafiri roșii, prin sângerarea de pietre, întâiul mucenic și a mers în cerul pe care l-a văzut deschis, către Domnul și Împăratul slavei, ca să împărățească împreună cu El întru împărăția cea nesfârșită. El fusese ales arhidiacon de Sfinții Apostoli, îndată după Pogorârea Sfântului Duh și a pătimit în același an după Înălțarea Domnului, în ziua de douăzeci și șapte a lunii decembrie, având de la nașterea sa mai mult de treizeci de ani. Era frumos la față, dar mai frumos cu sufletul.

Sfântul lui trup a fost aruncat spre mâncarea fiarelor și a păsărilor și a zăcut neîngropat o zi și o noapte. Moartea martirică a diaconului Ștefan a lăsat în urmă multe inimi îndurerate, inclusiv pe cea a Maicii Domnului. Sfântul Ștefan, întâiul diacon și întâiul Mucenic, a fost îngropat în ascuns, prin grija dreptului Gamaliel și a fiului acestuia, Aviv, în apropierea Templului din Ierusalim. Și acolo le-a îngropat cu cinste, făcând deasupra lui mare plângere. „Căci cine n-ar fi plâns – zice Sfântul Ioan Gură de Aur – văzând pe acel miel blând, ucis cu pietre și zăcând mort”. Deci, fiind ucis Sfântul Ștefan în valea lui Iosafat - care este între Eleon și între Ierusalim, lângă pârâul Cedrilor, ce avea mulțime de pietre pe lângă mal - stătea de departe pe o piatră Preacurată Fecioară, cu Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, privind de sus și rugându-se cu sârguință către Domnul și Fiul său ca să-l întărească în răbdare și să primească sufletul lui în mâinile Sale. O! cât îi era de dulce Maicii Domnului moartea Sfântului, întâiului mucenic și Arhidiacon Ștefan, deși era într-acea cumplită ucidere cu pietre; căci privea la pătimirile lui, din înălțimile cele cerești, preadulcele Iisus; iar din dealurile cele pământești, preadulcea Maică, împreună cu iubitul ucenic.

Arătările, moaștele și minunile Sfântului Ștefan

În urma arătării minunate a sfântului Ștefan, preotul Lucian a aflat locul sfintelor moaște. Acestea au fost descoperite nestricăcioase (în anul 415) și au fost așezate în Sion. Martori oculari la descoperirea moaștelor au mărturisit că „rănile provocate de pietre străluceau ca stelele cerului”.

În timpul domniei Sfântului Constantin cel Mare, sfintele moaște – cu excepția mâinii drepte – au fost aduse la Constantinopol. Mai târziu, în timpul domniei lui Teodosie al II-lea, Biserica din Sion a dăruit surorii împăratului – Pulheria – și mâna dreaptă a Sfântului Ștefan.

Este de menționat că la aflarea moaștelor Sfântului Întâi Mucenic a avut loc un cutremur mare, iar moaștele au umplut de mireasmă pe cei care se aflau în acel loc și auzeau glasurile îngerești spunând: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire”. Odată aduse moaștele Sfântului la Constantinopol, acestea au fost depuse în biserica ridicată de Sfântul Constantin cel Mare în cinstea sfântului.

Tradiția spune că, la Biserica Sfântul Ștefan – Saframpolis (fostă Theodoroupolis), din regiunea mai largă a Pontului, împărăteasa Evdochia, soția lui Teodosie al II-lea, mergând la Ierusalim și aducând cu ea spre ocrotire, pentru că era bolnavă, sfintele moaște (piciorul Întâiului Mucenic și Arhidiacon Ștefan) și înnoptând pentru o noapte într-un așezământ lângă Saframpolis, i s-a arătat în vis Sfântul și i-a descoperit că îndată ce va ajunge aproape de Saframpolis și se va spăla (cu apă) de la izvorul vindecător care era acolo, se va face bine. Într-adevăr, Evdochia a primit vindecare. De aceea, Împărăteasa Evdochia a dăruit Bisericii din Saframpolis sfintele moaște pe care le avea cu ea, moaște ce se păstrează până astăzi nestricate în noua biserică a Sfântului din Saframpolis. Aceste moaște au fost aduse de refugiați în perioada 1922-1924 și reprezintă izvor de sfințire și vindecări din harul Întâiului Mucenic și Arhidiaconului Ștefan pentru creștinii Sfintei Mitropolii de Filadelfia, Iraklion și Chalkidona.

După mulți ani, bine-credincioasa Evdochia, soția împăratului Teodosie cel Mic, venind în Ierusalim, la locul acela unde a fost ucis Sfântul Întâiul Mucenic Ștefan cu pietre și s-a roșit pământul cu cinstitul său sânge, a zidit o biserică preafrumoasă în numele și în cinstea lui Hristos Dumnezeu, a Căruia este slava în veci.

Așadar, cu Sfântul Ștefan a făcut arătată acea preaslăvită descoperire, iar aceasta a făcut-o pentru a întări credincioșii în credință, iar necredincioșii să se rușineze. Încă și pentru a adeveri și pe ceilalți mucenici, ce vor veni după dânsul, că celor ce mor pentru Hristos mucenicește, nu le este în văzduh vreo împiedicare la suirea către înălțime sau vreo încercare; ci calea cea dreaptă, cerul deschis, răsplătirea gata, puitorul de nevoințe așteaptă și singură slava Domnului întâmpină pe mucenic în porțile cerești.