ascultă articolul

Există seri în care promisiunea unui titlu creează o așteptare aproape solemnă. „Un nou început” nu e o temă oarecare, e una care cere, implicit, coerență, dozaj și un minim simț al direcției. Luni, 30 martie, într-un București surprins de o ploaie rece și nehotărâtă (mai degrabă de noiembrie decât de primăvară), publicul venit totuși la Operă părea dispus să creadă în această promisiune.

MAGIC TALKS, organizat de Agenția TalentAct și moderat de Liana Stanciu, a propus o formulă generoasă: un moderator, cinci invitați, o temă ofertantă. Numai că generozitatea, în lipsa unei rețete, riscă să devină exces. Iar aici, amestecul a început să semene, pe alocuri, cu o mâncare la care 
s-au adunat prea mulți chefi.
Vorba aceea cu moașele în exces pentru un singur copil.

Invitații au intrat, pe rând, în scenă, „în ordinea numerelor de pe tricou”, ca într-un meci în care fiecare joacă alt sistem. 
Gáspár György a deschis cu reflecții valide în sine, dar vag conectate la tema serii. 
Dana Sota a mutat discursul într-o zonă mult prea personală, sinceră, dar fără ancoră conceptuală. Profesor Lavinia Bârlogeanu a adus, pentru scurt timp, o idee coerentă, aceea că e preferabil să traversezi o criză decât să o ocolești, dar firul nu a fost preluat mai departe.

În sală, o atmosferă ușor indecisă: interes real, dar și acea senzație că tema plutește undeva deasupra intervențiilor, fără să se așeze. Divagațiile despre zodii, depresii, eșecuri sau sărbători apropiate ( a se vedea Paștile ), au contribuit la acest aer de conversație care se caută pe sine.

Apariția Corinei Chiriac a adus farmec și destindere. 
Cu naturalețea ei bine cunoscută, artista a luminat sala, dar mai ales în registrul nostalgiei: începuturi care, privite retrospectiv, sunt deja închideri rotunde. 
Publicul a zâmbit, dar a rămas, în continuare, în așteptarea acelui „ceva” promis de titlu.

Și acel „ceva” a venit într-un târziu, dar a venit decis.

Intrarea profesorului și scriitorului Cornel Constantin Ciomâzgă a fost precedată de un moment vizual neașteptat pentru un astfel de format: un scurt film despre „începutul cel bun”. Pentru câteva minute, ecranul Operei a concentrat atenția sălii într-un mod rar întâlnit la evenimente de tip talk. Telefoanele s-au ridicat aproape reflex, nu din superficialitate, ci din acel impuls de a păstra ceva ce părea, în sfârșit, coerent. Excepția își rostea sensul.

Finalul proiecției, cu îndemnul evanghelic „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi!”, a funcționat ca un prag. 
Din acel moment, discursul nu mai trebuia căutat.

Când a intrat în scenă scriitorul, Liana Stanciu l-a numit, cu o intuiție fericită, „boier”. Nu era doar o metaforă de stil, ci o aluzie la o descendență aristocratică a omului acela modest, evocată indirect și discret. Și, într-adevăr, ceva din această formulă s-a regăsit cu prevalență în prezența profesorului: o combinație de eleganță, de elocință, de calm, de siguranță și economie de gesturi.

În câteva minute, mult prea puține, după economia serii, Ciomâzgă a reușit să facă trecerea clară de la talks la ceea ce evenimentul promisese: sens, ba chiar "magic”.

Propunerea lui a fost simplă și fertilă: nu orice început e relevant, ci doar „începutul cel bun”. Așa a dat sens deplin întregii teme propuse.

A adus în sprijin o mică genealogie de idei:
„Vasile cel Mare spunea că începutul cel bun este binecuvântarea.”
„Pentru Ioan Gură de Aur, începutul cel bun înseamnă hotărârea fără amânare.”
„Iar Maxim Mărturisitorul vedea începutul cel bun ca orientarea voinței către binele adevărat.”

Dincolo de citate, ideea s-a decantat limpede: începutul nu e un gest exterior, ci o importantă decizie interioară cu direcție.

Au urmat formulări memorabile, rostite cu o dinamică neașteptată pentru ora târzie: fiecare dimineață este un nou început, Botezul este un nou început, Paștile sunt un nou început, dar toate acestea rămân simple ocazii dacă nu sunt dublate de alegere.

Concluzia a venit fără emfază:
„Oricât de întinate ne-ar fi trecuturile, avem în față un viitor imaculat. Iar viitorul acesta începe cu clipa imediat următoare deciziei de a ne rupe de trecut.”

Și, poate și mai apăsat:
„Omul vechi de-ar ști să moară înainte de-a muri, atunci, când ar fi să moară, omul nou n-ar mai muri.”

În acel punct, seara, fragmentată până atunci, și-a găsit, în sfârșit, un centru de greutate.
Apauzele n-au  întârziat mai ales atunci când profesorul a afirmat că, dacă socotim că este dificil sau chiar imposibil, după cum afirma moderatoarea însăși, să ne reformulăm existența, atunci "să ne amintim că Dumnezeu tocmai cu imposibilul se ocupă…”

La ieșire, comentariile aveau o tonalitate comună: ce a fost cu adevărat frumos și bun a fost și, inevitabil, prea puțin. Semn că publicul nu și-a pierdut reflexul de a recunoaște densitatea.

Un detaliu a rămas în afara scenei, dar nu și a atenției: împlinirea, cu doar câteva zile înainte, a vârstei de 70 de ani de către Cornel Constantin Ciomâzgă. Nu s-a spus nimic oficial, nu s-a marcat festiv și poate tocmai de aceea a avut o anumită eleganță.

Undeva, între ușile de ieșire, însă, o doamnă a rostit, mai mult pentru sine: „Am fi putut să-i cântăm măcar un «La mulți ani». Merita. Ar fi fost, poate, mai mult pentru noi decât pentru el.”

Afară, ploaia continua să cadă mărunt și rece. Înăuntru rămânea însă ceva mai greu de prins în cuvinte: senzația că nu orice început se anunță spectaculos, dar că, atunci când e cel bun, se recunoaște fără efort, chiar și atunci când vine… la final.

Ioan Traian