ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


După 89, au apărut, ca ciupercile după ploaie, disidenții. „Rezistenții prin mâncare”, după cum a spus-o chiar Liiceanu, nici mai mult nici mai puțin decât pe scena Ateneului Român. Cei mai mulți dintre ei fabricați în laboratorele securităților de la noi sau de aiurea, „disidenții” au ocupat rolul pe care trebuiau să-l aibă în societate realii luptători anticomuniști: deținuții politic. Adevăratele elite ale României, cele închise de regimul bolșevic, au fost date la o parte cu brutalitatea de guralivii „disidenți”, în realitate cei mai mulți dintre ei foști colaboratori cu ștaif ai vechiului regim. Noile regimuri, succesoarele celui comunist, i-au răsplătit pentru „sacrificiul” depus cu tot felul de coronițe, onoruri și funcții importante. 

Cine sunt „mai marii” nației post-decembriste care au aruncat adevărata intelectualitate românească în cea mai neagră prăpastie din ultimii 30 de ani? Îi cunuaștem cu toți, pentru că au umplut micile ecrane până au dat pe afară: „intelectualii publici” care și-au „cărat geanta” unul altuia pentru un mic sau un mare avantaj: de la Patapievici, ocupantul ICR-ului, la Manolescu, pensionarul de lux de la UNESCO și USR, până la dulăul ex-CNSAS Dinescu, supranumit „poetul-portofel” și cățelandrul telenobelist al Humanitas, Cărtărescu. Problema lor, în general, nu e neapărat talentul lor filosofico-poetic, rătăcit undeva printre interesele politice și avântul tinereții, cât profesionalismul intransigent de a plagia cu stil. Fără a dori să jignim clubul domnilor „intelectuali angajați”, mă întreb unde a dispărut loialitatea lor față de nație, căci doar pentru aceasta au ajuns pe piedestalurile electronice. Sau poate nu? 

Roiuri-roiuri, au trecut lejer de la un regim la altul, de la fesenism la băsism, contribuind constant la continua trădare națională. S-au aruncat cu avânt până și în manualele școlare ale copiilor. Acum, ce nefericire!, fac parte din educația lor zilnică iar la Bacalaureat elevii nu mai citesc „Patul lui Procust”, de pildă, ci eseul realizat de Manolescu asupra cărții respective, reproducând la examen, cuvânt după cuvânt, aberațiile comentatorului literar. Cărtărescu însă, mai „de gașcă”, oferă poeme extrem de „potrivite” pentru tânăra generație:

Redăm mai jos unul dintre ele:

Poema chiuvetei

„într-o zi chiuveta căzu în dragoste
iubi o mică stea galbenă din colțul geamului de la bucătărie
se confesă mușamalei și borcanului de muștar
se plânse tacâmurilor ude.
în altă zi chiuveta își mărturisi dragostea:
- stea mică, nu scânteia peste fabrica de pâine și moara dâmbovița
dă-te jos, căci ele nu au nevoie de tine
ele au la subsol centrale electrice și sunt pline de becuri
te risipești punându-ți auriul pe acoperișuri
și paratrăznete.
stea mică, nichelul meu te dorește, sifonul meu a bolborosit
tot felul de cântece pentru tine, cum se pricepe și el
vasele cu resturi de conservă de pește
te-au și îndrăgit.
vino, și ai să scânteiezi toată noaptea deasupra regatului de linoleum
crăiasă a gândacilor de bucătărie.”

De unde vine însă insistența „la ordin” de se a promova astfel de indivizi? Din simplul fapt că ei nu sunt altceva decât un experiment parafat al neomarxismului cultural în România. Acesta din urmă se bazează pe celebra „teorie critică” ce are ca scop relativizarea adevărului, chiar distorsionarea lui din timp în timp. Cu alte cuvinte, ei sunt instruiți să conteste tot ce este bun, trainic și autentic, să minimizeze sau chiar să anuleze rolul credinței în divinitate, să sexualizeze literatura, să introducă eroticul libidinos în primul plan, iar ulterior să anuleze cu totul tradiția. Dacă vă imaginați că scrierile lor tot mai lipsite de inhibiție sunt motivate de o necesitate publicistică, vă înșelați. Ei sunt doar atât: un experiment care fetișizează cultura autentică. Fac din ea o „ciorbă cu de toate”, de multe ori reîncălzită și de trei ori (vezi spre exemplu reeditarea inepțiilor lui Patapievici cu „urina pe români” din „Politicele” de la Humanitas), știind din start că se va vinde, doar pentru că e în dezacord cu valorile și credințele tradiționale și beneficiază în același timp de susținerea mediatică a tuturor trâmbițelor rețelei. 
 
După „Parabolele” lui Pleșu și „Isus” (sic) al lui Liiceanu, cei doi Pat și Patașon de la fosta Editură Politică a PCR, nu de mult timp patronul afacerii a mai trântit o bâtă în baltă, doar-doar va mai fi băgat și el în seamă, înainte de expirarea finală. Așa a apărut în spațiul public acest citat blasfemiator al celui poreclit „Liicheanu”, care face parte din cartea „Ce gândește Dumnezeu?” (tupeu!), lansată chiar înainte de marile sărbători ale românilor, celebrate prin pelerinajele anuale de la Sfânta Parascheva și Sfântul Dimitrie, ocrotitorul Bucureștilor, cu procesiunile lor pe „Calea Sfinților”:

„Raportarea noastră, a românilor ortodocși, la religie și credință, rezistența la orice argument al rațiunii, persistența în fantasmatic, procesiunile noastre religioase cu oameni târându-se pe brânci în spatele unor moaște, refuzul scârbit al educației științifice, contestarea marilor figuri tutelare ale cunoașterii omenești - au, toate, ceva din configurația unui spirit de lumea a treia” (G. Liiceanu, „Ce gândește Dumnezeu?”, Humanitas, 2022)

Unul dintre marii neurologi români, Profesorul Dafin Mureșanu, spunea într-un interviu: „Dumnezeu și matematica se întâlnesc undeva. Ferice de cine știe unde!”

Nu cred că a existat un matematician mai mare decât Dumnezeu, nici un om mai persiflant și mai lipsit de bun-simț din punct de vedere cultural decât Gabriel Liiceanu. Acest scriitor ce se dorește a fi „buricul pământului” alături de gașca sa de foști comuniști reinventați de sistem nu face decât să cadă într-o stupiditate uluitoare. Cineva avea o vorbă: „Îți stă rău, mă, la anii tăi, să iei numele lui Dumnezeu în deșert”.

Dragă domnule Liiceanu, am să-ți aduc aminte că filosofia - știința științelor- se traduce etimologic prin „iubire de înțelepciune”. Înțelepciunea, în termeni religioși, este obiectul comun ce îl avem cu Dumnezeu, moștenirea noastră. Iar recunoașterea acestui fapt, se numește „credință”. Convingerea că suntem făcuți după chipul și asemănarea unui Creator suprem. Tu, într-un fel sau altul, dorești a spune, ca orice ateu care nu respectă credința majorității poporului care îl găzduiește, că oamenii credincioși nu sunt inteligenți. Prin urmare, că cei care cred în Dumnezeu, nu mai cred în „rațiunea” științelor exacte. Dar asta e foarte adevărat. Un om cu adevărat credincios, va trece mereu dincolo de limitările naturii umane, un om înțelept nu va fi neapărat inteligent, el va fi prin credință, intuitiv. De pildă, în zilele noastre. Am văzut cu toții unde se încadrează „prea multa știință a oamenilor”. La ce a dus ea? La marea plandemie cu genocidul injectării planetare cu seruri experimentale, la războaie externe ca cel de lângă noi sau războaie interne, ca cele care au loc în Occident în școlile și iată, și toaletele copiilor sau ale femeilor invadate de „tranși”, la alimente 3d din plastic, proiecte demente de întunecare a luminii solare și programe de stat pentru „sinucidere asistată. O lume pe dos.
 
Vedeți deci, domnule Liiceanu, poporul acesta nu se confruntă pentru moment cu asemenea nenorociri datorită celor care încă mai stau în genunchi în fața lui Dumnezeu. Pentru că mai avem sfinți care plâng și se roagă pentru noi. Pentru că părinții noștri se mai uită chiorâș la cei ca voi, care vreți să ne îndoctrinați de tineri cu ideile unui progresism literar de prost gust.
 
Știți de ce țara aceasta nu a pierit încă? Fiindcă Dumnezeu se mai gândește la Noi. Da, la asta se gândește El. Și o face numai datorită Bisericii Naționale a românilor, care stă dreaptă în fața ispitelor „lumii noi”, care nu se închină la profeții mincinoși ai apocalipsei, fie ea și culturală. Dumneavoastră scrieți mai departe pentru cei ce se tem - de viruși, de ei, între ei -; nouă însă, ni s-a spus acum 1989 de ani: „Nu vă temeți… căci, iată, Eu cu voi Sunt până la sfârșitul veacului acestuia!". Și aceasta credem.
 
Spuneți că ne târâm după sfinți? Iisus Hristos a fost târât ore în șir în timp ce ducea în spate o cruce grea, cât păcatele noastre la un loc, și dumneavoastră sugerați că cei care fac acest lucru sunt din lumea a treia? Nu îndrăzniți să vă legați de credința acestui popor! Scrieți cât doriți, despre ce vă dictează stăpânul nenumit, dar nu vă legați de sfinții acestei țări! Nu ei ne-au batjocorit identitatea și tradiția. Nu din cauza lor suntem „înapoiați”, ci din pricina unora ca voi, torționari culturali păgâni și trădători de țară, care ne-ați vândut și ne-ați făcut de rușine cultura națională, poporul și limba românească („Româna este limba în care trebuie sa încetam sa mai vorbim, sau sa o folosim numai pentru înjuraturi” - Patapievici, „Politice”, Humanitas). Și vă mai numiți scriitori?

Și Ioan Alexandru, unul dintre cei mai mari poeți creștini naționali, a studiat în Germania, printr-o bursă din partea filosofului Martin Heidegger, a primit onoruri și aprecierile cuvenite talentului său. Dar nu s-a vândut pentru 30 de arginți nici o clipă. Dimpotrivă! Știți cu ce s-a afirmat în special? Prin faptul că își iubea poporul mai mult decât oricare alt scriitor de „lumea a treia”, cu plagiate de la doctorat și până la momentul când iată, a venit și ștampila de expirat. Pentru aceasta a fost el iubit. Fiindcă atunci când ne era mai greu, s-a întors în țară, iar când au venit minerii, ca să amintim doar un moment, nu a fugit la Paris ci a defilat cu o cruce în mână printre cei intrați în Parlament. Cu crucea a potolit demonii dintre ei. Ei bine, și el să fi fost un om lipsit de rațiune?

Dragi cititori, vă rog să comparați viziunea întunecată a domnului Gabriel Liiceanu cu cea străluminoasă a poetului Ioan Alexandru, pentru a înțelege, într-adevăr, prin cine se dorește să vină pieirea acestei nații:

 „Noi vrem să fim un neam sfânt între toate neamurile pământului! Vă rog să credeți, fraților că m-am bătut ca toți copiii voștri să aibă religia în școli, să aveți fiecare Biblia în casă. Iubiților, fiți liniștiți și liniștiți-vă, că țara se duce de râpă. Nu vedeți că ardem în jur? Vreți să îngropăm noi cu mâinile noastre țara? Nu ne-au îngropat străinii destul? Ne-au îngropat destul alții, nu avem voie să facem acest genocid național. Dumnezeu să ne ajute! Iubiți frați, stau în fața voastră ca poet al Transilvaniei și vă rog pe mine, primul, să mă omorâți! - Ioan Alexandru la Mineriadă
 
Noi suntem mici dar unul dintre Marii Români i-a prins deja pe Liiceanu et eiusdem farinae, în zicerile lui, ca într-un insectar:
 
„O babă murdară pe picioare, care stă în fata icoanei Maicii Domnului în biserică, față de un laureat al premiului Nobel ateu - baba e om, iar laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, ăsta moare așa, dihor.” - Petre Țuțea
 
În cazul lui Liiceanu, laureat al premiului Băse cum laude!