”Faceți tot ce spune El”

Mărturisim: ”Întru naștere fecioria ai păzit/Întru adormire lumea nu ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare.” O facem din netăgăduita  credința  că Maica Domnului este izvorul nesecat al dăinuirii noastre cuprinsă într-o alcătuire indestructibilă între cuvintele:”Iată roaba Domnului, Fie mie după cuvântul tău” spuse îngerului Gavriil care i-a adus vestea  întrupării și ”Faceți tot ce vă spune El”, rostite la nunta din Cana Galileii. În toate transpar tâlcuri ale cuvintelor scrise odinioară de  David: ”Cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne! Toate cu înțelepciune le-ai făcut”. Dar al nesfârșitei bunătăți dumnezeiești și al credinței nestrămutate a părinților Ioachim și Ana, Fecioara Maria, deodată Doamnă și Stăpână, înfățișează felul în care putem regăsi în noi chipul lui Dumnezeu după care am fost făcuți ca o încununare a creației Sale desăvâșite. Sf. Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu învață că ”atunci când Dumnezeu a făcut-o pe Maica-Fecioară a trecut de legea firii și atunci când Preasfânta Fecioară a născut  pe Hristos a trecut de firea legii. Cu adevărat,  nu e ”în firea” legii ca o fecioară să nască prunc în afara unirii cu un bărbat, după cum nu se pomenise în veac ca  fecioria să rămână neîntinată  după naștere. 
       Trecerea ritmată a timpului arată prin izbânzile cercetărilor științifice  cât de minunate sunt faptele omului când ascultă voia lui Dumnezeu, că râvnita  libertate a omului este deplină doar atunci când se supune voii lui Dumnezeu în lucrarea asemănării cu Acela care  a făcut ”cerul și pământul cu toată splendoarea lor”. La rându-i, credința  se înfățișează ca expresie a libertății regăsită pretutindeni  până într-acolo încât să poată spune ”toate sunt cu putință celui ce crede”. În cele din urmă, cunoașterea științifică și invențiile tehnologice pot fi înțelese ca forme specifice prin care se manifestă asemănarea cu Dumnezeu, pentru care însuși Părintele ceresc dăruiește toate cele trebuincioase. Ne amintim cum atâta vreme cât a stat în credință, Petru a mers pe apă ca pe uscat, dar îndată ce s-a îndoit a prins a se scufunda și cuprins de frică a strigat spre Fiul lui Dumnezeu. Și i-a fost dat cum spunea cândva David: ”M-a certat Domnul, dar morții nu m-a dat”. În fără de sfârșita Sa iubire pentru ”cununa creației Sale”. 
       
      Mai mult, Domnul și Dumnezeul nostru vine în sprijinul  ”necredinței noastre” arătând pe îndelete cum se face că ”toate sunt cu putință celui care cere cu credință”. Mai înainte a fost  marele proroc Ilie care cu râvna rugăciunii a adus secetă  pentru păcatele împăratului Ahab, după care  a chemat ploaia, a aprins focul și a coborât deasupra jertfei sale de a ars până și apa.  Credința a făcut să nu cunoască moartea și să  fie înălțat într-un car de foc undeva, într-un loc  necunoscut,de unde, la plinirea vremii, va  reveni ca vestitor al celei de a doua veniri a Mântuitorului. Cunoașterea are, fără îndoială, merite iar Domnul ne arată și limitele ei inevitabile ce pot fi depășite doar prin credință. Cel puțin la fel de important este în ce crezi pentru că  atunci când te închini la idoli ”lucruri făcute de mâini omenești” te faci asemeni celor care invocau zadarnic numele lui Baal.  Credem și mărturisim pe Dumnezeu și nu avem cum face în vreun altfel  câtă vreme este limpede că  ”El ne-a făcut pe noi, nu noi”. Astfel fiind, cuvenit este ca, făcând semnul Crucii, să ne închinăm și pe El să-l rugăm simplu: ”Miluiește-ne pe noi Fiul lui Dumnezeu, Cel ce ești minunat întru sfinți pe noi ce ce-ți cântăm Aliluia.”
      
Dar de neprețuit al rugăciunii curate a sfinților părinți Ioachim și Ana, Maria avea să devină ”Maica cea bună a bunului Împărat”. Dăruită lui Dumnezeu, a crescut  la Templu și, încă   de mică a deprins  rugăciunea prisositoare. A împreunat   ruga cu lucrul mâinilor ca îndreptar spre smerenie și spre neîntreruptă aducere aminte că Dumnezeu Însuși a făcut omul cu mâinile Sale și apoi a suflat peste el din Duhul Său.  Când Gavriil, ”îngerul darului” i-a bine-vestit nașterea cea peste fire, Fecioara Maria, ca să nu repete păcatul strămoașei, l-a întrebat ”Cum va fi mie aceasta?”. Nu ”de ce”, nici ”pentru ce?”, întrebări care-i vin pe dată omului în minte în fața unui fapt care îi depășește înțelegerea, ci ”cum?”. Nu cercetăm cauza, câtă vreme toate cele bune vin de la Domnul Sfânt ci  descrierea, felul anume în care lucrurile se desfășoară urmând rânduiala Ziditorului a toate câte  sunt. La vremea lui, Isaia proorocise că ”fecioara va lua în pântec Fiu, va naște și Emanuel  va fi numele Său,, adică ”Dumnezeu este cu noi”. 
        Asemenea unei trepte trimițând spre alta pe o scară al cărei capăt se află în cer, întrebarea ”cum” deschide un urcuș pe care, urmându-l, omul poate lucra  asemănarea cu Dumnezeu. Așa s-a făcut, că, de atunci, Domnul este cu noi prin Fecioara Maria pentru a ne ridica din robia morții  prin jertfa Fiului Său. Închinându-ne după cuviință  cu inima și cu buzele   spunem că Maica Domnului nostru este  ”mai cinstită decât heruvimii și mai preaslăvită decât serafimii” pentru că  de-a pururi rămâne ”sfințenia Tatălui, locașul Fiului și umbrirea Duhului Sfânt”. Astfel, prin Fecioara nenuntită  este sfințit numele lui Dumnezeu ”precum în cer, așa și pe pământ”; prin Sfânta Fecioară, Dumnezeu ”pe care nu este a-L vedea oamenilor” s-a făcut văzut în Fiul Său, încredințându-ne cu ”Eu și Tatăl una suntem” . Prin ”umbrirea” Duhului Sfânt, Fiul Său s-a făcut Fiu al Omului, ca omul să poată deveni Fiu al lui Dumnezeu. Cândva,  Eva, cu sens de viață în accepție biologică, s-a făcut prizoniera  cuvintelor viclene ale vrăjmașului,   trimise prin șarpe și, mâncând din pomul interzis, s-a făcut pe sine ”ființă spre moarte” (Sein zum Tode). Cu Hristos, moartea este spre Înviere și viață. Doamnă și stăpână a vieții, Preacurata s-a arătat potir de preț al înțelepciunii sfinte prin care deprindem taina înveșnicirii vieții, desemnând  ”a te cunoaște pe Tine singurul Dumnezeu adevărat și pe Hristos  pe care L-ai trimis”. Cunoașterea este o formă de unire ce întrece puterea înțelegătoare a omului încât nedumeriți întrebăm cu David:”Doamne, ce este omul că-l socotești pe el, sau fiul omului că-l cercetezi pe el?” Cu Fecioara Sfântă, omul a fost vindecat de ”deșertăciunea”  ce-l amăra atât de mult  pe Eclesiast. Îi răspundea parcă Blaga: ”Viața omului, o clipă de-ar fi fost să ție/Am întrerupt cu ea o veșnicie/și-am ispășit cu suferinți o mie.”
        
Potir al sfintei înțelepciuni

        Oarecând Eva (viață, în sens biologic) a dat crezare cuvintelor viclene ale șarpelui și de atunci destinul i s-a schimbat ca „ființă spre moarte”. Doamnă(Maria) și stăpână a vieții,  Preacurata s-a făcut potir al înțelepciunii, povățuirile ei ajutându-ne să primim duh mântuitor. Ei i se ruga Sf. Efrem Sirul: „Deșteaptă sufletul meu zicându-i: „Mântuirea ta sunt eu”, iar noi, la rându-ne, să cerem stăruitor ”minte mâhnită și ostenitoare întru această slăvire a ta. Și-mi dă lacrimi de pocăință și de umilință, ca să laud și să slăvesc întru-tot sfânt numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”. Vom putea vreodată înțelege spre faptă sfințitoare că, dacă pe Fiul Său L-a născut peste fire, fără durerile ce însoțesc îndeobște nașterea, pe noi ne-a născut în lacrimile durerii, primind cuvintele testamentare ale Fiului Său, care arătând spre Evanghelistul Ioan a zis: ”Iată Fiul Tău” iar ucenicului drag ce avea să devină Evanghelistul Iubirii: ”Iată mama ta.” Despre acest discipol atât de drag lui Hristos se spune că până la ultima suflare îndemna cu osârdie: ”Copii iubiți-vă”, cuvinte mereu actuale cât timp nu sunt semne de oboseală a lumii unde  ”homo, homini, lupus est”.
      
După Înălțarea Celui care ”în cer nu are mamă iar pe pământ nu are Tată”, Pururea Fecioară  Maria  și-a preumblat pașii până la sfârșitul vieții în lungi treceri  pe locurile unde, odinioară, o făcea împreună cu Fiul Său dumnezeiesc. Era ca o   mângâietoare aducere aminte a  timpului binecuvântat  când erau împreună. Adormirea Maicii Domnului nu este consemnată în niciuna dintre cele patru Evanghelii canonice. Se vorbește  de existența unei Evanghelii care i se datorează dar nici ea nu e recunoscută ca fiind canonică. Tot ce știm despre adormirea Născătoarei de Dumnezeu datorăm, în principal, Sf. Maxim Mărturisitorul care cu osârdie de mucenic a întocmit o amplă descriere a ultimelor zile ale Maicii Fecioare. S-ar  putea adăuga numeroasele povestiri care, fără să aibă atestat canonic, spun multe sufletului – anume, o mărturie fidelă a felului în care  cele petrecute au prins contur  în mentalul colectiv ca într-o grăitoare mărturie a unității dintre credință, iubire și speranță dătătoare de rost vremelniciei noastre. 
        Prin tradiție de la părinții părinților noștri aflăm că, la vremea rânduită de Domnul, îngerul Gavriil, care îi bine-vestise Nașterea Fiului lui Dumnezeu, s-a înfățișat  Maicii Sfinte purtând în mână o ramură de finic. La fel ca atunci a rostit: ”Bucur-te, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine” după cum, tot la fel ca odinioară Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a răspuns: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău”. Misiunea fiind împlinită, îngerul vestitor s-a îndepărtat. De atunci, omul este ”ființă spre înviere”, el nu moare, ci cum spunea Măria Sa Țăranul Român „pleacă la Domnul”. Asta fiindcă acolo „Sus în cer este patria mea/ Unde blând se aud îngerii/ Acolo vom găsi fericirea, căci așa a lăsat Domnul Sfânt.” Teama își modelează  șieși rostul, rămânând necesar și eliberator  să o nutrim față  de cea de a doua venire a lui Hristos. Atunci, Fiul lui Dumnezeu se va arăta întru slavă și va judeca vii și morții,instituind în această vale a plângerii, unde prădalnicul vrăjmaș stă la pândă să ne răpească, Împărăția Lui fără de sfârșit. Atunci va fi judecata dreaptă de pe urmă, „când fără pârâși vom fi osândiți”, când ”împăratul nu va fi mai mare ca soldatul și nici stăpânul mai mare ca sluga” fiecare primind cele cuvenite pe măsura faptelor sale. Până atunci,  ne ocrotește  mila Sa prisositoare după cuvintele  „Milă doresc și nu jertfă”, fiindcă jertfă s-a adus pe Sine, rugându-se pentru iertarea noastră.

De la ”iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău”, la ”faceți tot ce spune El”
  
În tăcerea ca o rugăciune recunoscătoare,  Maica Preacurată și-a purtat pașii spre Muntele Măslinilor în rugăciuni de slavă ridicate Domnului pentru bogăția de daruri primite. Uimiți parcă,  pomii își plecau mlădios ramurile, semn de  închinare în fața Sfintei  Fecioarei prin care omul cel căzut, iertat fiind de toate păcatele, s-a împăcat cu Dumnezeu. Tot cu pași rugători Maica Fecioară  s-a întors spre cetate iar Domnul a făcut ca Sf. Ioan, „ucenicul iubit”, să ajungă pe nori ca într-o chemare nerostită a inimii iubitoare. Lui  și femeilor care o însoțeau Preasfânta Maică le-a dat   vestea dătătoare de  bucurie   a plecării  la Fiul ei, Cel Unul Născut. După voia lui Dumnezeu, mereu împreună lucrătoare cu făptuirea au fost aduși pe norii cerului și ceilalți apostoli la întâlnirea de rămas bun.  Sf. Dionisie Areopagitul, într-o scrisoare către Timotei,  afirmă că au mai venit și încă mulți alții și pentru fiecare Maica Preacurată a avut cuvânt duios de bun rămas ce le-a umplut   sufletele cu  dorul de patria cea de sus. Cu seninătate sfântă Maica Domnului le-a spus pe îndelete cum să împartă femeilor care i-au fost dimpreună cele două haine, singurele pe care le avea și cum anume să facă toate cele îndrituite. Au fost clipe pe care cuvintele noastre nu le pot rosti, însoțind tainic înălțarea sufletească ce-i apropiau pe toți de Dumnezeu prin Fiul Său și cu ascultarea lucrătoare a Fecioarei de care se despărțeau pentru un timp. 

Când toate erau plinite, Maica Sfântă și-a înălțat  mâinile spre înaltul cerului, a rostit cuvenitele cuvinte de slavă  și recunoștință lui Dumnezeu, care a făcut ca prin Ea să fie împlinite  toate profețiile. Atunci, s-au deschis cerurile ca într-o a-tot-cuprinzătoare îmbrățișare și Hristos Însuși înconjurat de cete îngerești  într-o lumină mai strălucitoare decât aceea de pe Muntele Tabor când s-a schimbat la față și s-a  înfățișat ucenicilor ca Fiu al lui Dumnezeu. La nunta din Cana Galileei, Maica Fecioară a rostit, ”faceți tot ce vă spune El”. Pe Tabor, glasul Tatălui a răsunat pentru vecie ”Acesta este fiul Meu mult iubit întru care bine am voit. Pe el să-L ascultați”. Ecoul binecuvântat al acestor rostiri îl simte și azi omul în ceasurile  tainice de rugăciune, în care respiră veșnicia ce-l înconjoară. Și s-a făcut ca atunci  mulți suferinzi de tot felul de boli să vină în preajmă și toți au fost vindecați de „Tămăduitorul trupurilor și sufletelor noastre”. 

       Când toate au fost gătate, Sfinții Apostoli au ridicat cu pioșenie  pe umerii lor  povară prea sfântă și s-au îndreptat spre Grădina Ghetsimani. Cum vrăjmașul care L-a urmărit neobosit pe Hristos nu-și încetează pânda, ascunzându-se viclean în omul care-l primește, s-a cuibărit într-un om dintre cei care urmau convoiul îndemnând să se apropie cu neobrăzare anume ca să răstoarne sicriul în care odihnea  Maica Sfântă. Minune cutremurătoare - pe dată, brațele i-au rămas lipite de atârnau inert pe lângă sicriu  ca o cuvenită mustrare și spre luare aminte celor dispuși să  dea dovadă de lipsă de cuvenită evlavie. S-a arătat a fi spre învățătură căci ruga pentru iertare ridicată  Maica Sfântă a fost ascultată și mâinile pângăritorului și-au reluat locul. Nemernicul a înțeles și pocăit și-a arătat recunoștința față de Dumnezeu Cel Sfânt și bun. Ajunși în Grădina Ghetsimani, apostolii au așezat după datina din străbuni trupul Maicii Sfinte în mormânt redând pământului trupul sfințit de Făcătorul a toate câte sunt. Învață Domnul peste trecerea indiferentă a timpului cum anume  o rânduială dată prin porunca Domnului nu poate fi depășită decât după vrednică lucrare de plinire a voii Sale. În solemnitatea acestor momente când trupul Maicii – Fecioare era așezat în mormânt auzim ecoul Învierii așa cum îl intonăm la Prohodul din ajunul praznicului. 
       
        Din aceiași pronie divină, s-a făcut ca unul dintre ucenici, tot Toma,  plecat să propovăduiască Evanghelia în India,   avea să afle de adormirea și punerea în mormânt a Maicii Domnului  cu mult prea târziu. Cu grabă mare s-a  pus pe drum ca să fie dimpreună cu frații săi spre a-și lua bun rămas de la cea care, Fecioară fiind și aidoma rămânând. ni l-a dăruit pe Dumnezeu. Pe drum fiind, Toma, zis Geamănul, a văzut cum  trupul Prea binecuvântatei Fecioare - Maici era purtat spre cer la Fiul său Unul Născut. Uimit peste măsură a înălțat glas de rugă stăruitoare pe care  Maica Blândului Împărat a auzit-o și ca să-i aline durerea  a lăsat anume să-i cadă omoforul,  adeverirea peste veacuri a tot  ce scapă înțelegerii noastre orbite de păcat. De ajuns, Toma a ajuns abia  la trei zile după ce Maica fusese așezată în mormânt. I-a rămas doar a se ruga de ucenici să deschidă mormântul, dorind cu tot sufletul să-și poată lua rămas bun de la Fecioara Născătoare a Celui pe care, odinioară, mărturisise  cu voce  neîndoielnică ”Domnul meu și Dumnezeul meu”. Atunci, toți au împietrit de uimire văzând cum  mormântul era gol, ca o nedezmințită încredințare că Maica Fecioară s-a îndreptat spre înaltul cerului la Fiul Său Cel Multiubit. 
        
       Ne minunăm dar fără a ne mira pentru că  ni se arată cu limpezime cum „firea legii” depășește „legea firii” și   Maica Vieții urmează drumul înveșnicirii. E  drumul  care începe aici pe pământul  care, spunem în Rugăciunea Împărătească,  ne e dat anume spre a-l sfinți cum e sfințit în cer de către îngeri. Or, Maica Sfântă, prima  dă pildă cum, la rându-ne, fiecare în felul său, să sfințim pământul din care suntem alcătuiți. S-o facem urmând lui Hristos ale cărui cuvinte străbat timpul: ”Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-mi urmeze Mie” S-o facem cu credința nedezmințită în cuvintele  Mântuitorului: ”În lume, necazuri veți avea, dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea.” 
       
         Oricum, fiecare avem de purtat o cruce, greutățile inevitabile pricinuite de vrăjmașul care ne dorește cu tot dinadinsul a fi părtași  căderii iremediabile în infern. Numai asumându-ne crucea și urmând pe Hristos suntem și rămânem  cu adevărat liberi. Adevărata libertate a omului este deslușită în cuvintele Maicii Domnului ”Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău” și ale Fiului  său care mărturisește  ”mâncarea Mea este a face voia Celui care M-a trimis”. Părintele Ceresc La trimis pe Fiul Său ca toți care vor crede în El să nu moară și să ajungă la cunoașterea vieții veșnice. Acesta este Adevărul care, cunoscut, ne face liberi, adică dezrobiți de moarte. 

”Întru adormire, lumea nu ai părăsit”


          Ca să ne unim cu taina, împărtășindu-ne din puterea ei să nu ne întrebăm în deșert de ce  s-a putut întâmpla astfel, ci cum ar fi putut pământul să acopere ca pe un om de rând, pe Maica Celui prin care toate s-au făcut.  Nevăzutul se preface în văzut în felul în care omul face ascultare lucrătoare a voii lui Dumnezeu, cum Fecioara Maică naște pe Hristos care se numește pe Sine: ”Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”. Om fiind, Maica Domnului nu a înviat, ci s-a urcat la cer și asta o adeverește  mormântul rămas gol, cum gol a rămas și mormântul lui Hristos Cel Înviat.  În icoane vedem cum îngerii au venit să ia preacinstitul trup, Hristos fiind cel mai adesea înfățișat în picioare lângă trupul adormit al Maicii Sale purtând în brațe sufletul în chip de copil născut întru veșnicie.  
          
         În rânduiala lăsată de străbuni, praznicul Adormirii Maicii Domnului ne apropie  de încheierea anului bisericesc, după praznicul Nașterii Sale e doar la câteva zile de începutul său. Până atunci mai avem o sărbătoare semnificativă pentru viața creștinilor și cinstită prin post și rugăciune – tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul, apostolul pocăinței, care în veac și de peste veac ne cheamă: Pocăiți-vă că s-a apropiat împărăția cerurilor. Ne mai îndeamnă Sfântul pe care îl întâlnim împreună cu Maica Domnului de-o parte și de alta a Mântuitorului în icoana „Deisis” să aducem roade vrednice de pocăință – iubirea nefățarnică, credința puternică și sinceră, bucuria cuviincioasă, făptuirea binelui în numele lui Dumnezeu, răbdarea neînvăluită în vicleșuguri măiestrite, cuvioșia grabnică ajutătoare a celui aflat în necazuri sau suferințe.  Toate sunt menite să arate buna rânduială a celor dinlăuntrul nostru spre lauda Lui Dumnezeu, căci „El ne-a făcut pe noi, nu noi”. 


Cuvenită închinare celei  care  cu rugăciunile ei alină durerea de pe întreg pământul
           
           Și ca totul să se plinească în sublimul  adevărului, în ultima zi a verii rememorăm așezarea  în raclă a brâului Maicii Domnului, încredințare netăgăduită a ridicării la Fiul Său și prin care rămâne cu noi. Este credința sfântă care s-ar cuveni să ne țină trează conștiința datoriei ce o avem față de Maica Sfântă cum, ca pe niște fiii ne învață ca odinioară la nunta din Cana Galileei: ”Faceți tot ce vă spune El”.
           
       Așa făcut-au prin veacuri neam de neamul nostru și au sfințit  pământul pe care l-a lăsat Ziditorul cerului și pământului, rugându-se neîncetat Maicii Domnului pe care o numește  cu recunoscătoare iubire Măicuță Sfântă și  o simțea mereu împreună învăluindu-i cu iubirea Fiului ei, Cel care a biruit lumea. În evlavia aparte pentru Maica Domnului cinstim într-o egală și dreaptă măsură fecioria și maternitatea, curățenia și iubirea, care „a șters toată lacrima de pe tot pământ”. Străbunii preferau a se mărturisi ca fii ai Maicii Domnului chiar la  necaz și durere mai mult decât  să guste din veselia zănatică și deșartă promisă de forțele întunericului. Și în rugă o simțim atât de aproape încât cu glas șoptit o chemăm: „Nu ne lăsa Măicuță să pierim pe cale, căci noi suntem fiii lacrimilor tale.” Nicicând, atunci când o chemăm cu credință adevărată,  Maica-Fecioară nu zăbovește să vină în ajutor cu o negrăită blândețe pe care o poate avea numai Mama ”blândului Nazarinean”, cum îl numea  Mihai Eminescu-Românul Absolut.  O face ca în tot timpul – cu iubire, cu bunătate, cu smerenia demnă de „roaba Domnului”, care ca Maica a lui Hristos, s-a făcut „stăpână peste îngeri”. În taina șoptită a rugăciunii, în fața icoanei sale, ne rugăm cu Sf. Efrem Sirul să ne ajute să dobândim „frumusețea dintâi și de demult a sufletului”, „să ne slobozim de păcate, să ne facem robi dreptății/ să ne dezbrăcăm de întinăciunea dezmierdării trupești/ să ne îmbrăcăm cu sfințenia curăției sufletești,/ să murim lumii și să viem faptei celei bune”. 
       
Ne mai rugăm la ceas binecuvântat: Graiurile mele auzi-le Preacurată, înțelege strigarea mea cea din adânc, ia aminte la glasul cererii mele celei dureroase ajutătoarea mea și nădejdea mea  Dă-mi cuvânt -  ceea ce ești deschiderea gurii mele, cea care ne-ai dăruit viață cu mijlocirea ta ca să vestesc măririle tale mai înainte de a mă duce, căci acolo nu va mai fi cu putință să mărturisesc după ce voi fi încuiat în temnița cea amară! Greșit-am Preacurată, greșit-am și fărădelegile mele eu le cunosc și păcatul meu este pururi înaintea mea. Caută spre această din urmă rugăciune și mărturisire a robului tău! Dăruiește-mi izvoare de lacrimi dureroase care să se facă scăldătoare curățitoare a sufletului ”
 Așa primenindu-ne sufletele,  cum  făcut neam de neamul nostru să înălțăm imn de slavă: Bucură-te ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine și, odată cu tine, rămâne cu noi până când, obosite, veacurile se vor sfârși lăsând loc Împărăției fără de sfârșit a luminii de-a pururi fiitoare.
Elena Solunca Aelenei
Împreună cu Eminescu, Românul absolut, azi ne rugăm:

Crăiasă alegându-te
Îngenunchem rugându-te,
Înalță-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie:
Fii scut de întărire
Și zid de mântuire,
Privirea-ți adorată
Asupră-ne coboară,
O, maică prea curată,
Și pururea fecioară,
       Marie!

Noi, ce din mila sfântului
Umbră facem pământului,
Rugămu-ne-ndurărilor,
Luceafărului mărilor;
Ascultă-a noastre plângeri,
Regină peste îngeri,
Din neguri te arată,
Lumină dulce clară,
O, maică prea curată
Și pururea fecioară,
       Marie!

Pentru că suntem cenzurați pe Facebook ne puteți găsi și pe Telegram și GoogleNews