După cum probabil știți, trupa Taxi a scos un videoclip în care mai multe „personalități” din lumea teatrului, a literaturii, a jurnalismului și activismului bine sponsorizat mimează versurile, în timp ce, pe fundal, răsună vocea solistului Dan Teodorescu.

Sincer, n-am idee cât de bine a asimilat versurile publicul țintit de autori, dar am văzut cum a reacționat partea suveranistă a societății la mesajul producției muzicale inepte: cu râsete, miștouri, ironii și meme-uri de toate felurile. Asta demonstrează că poporul român trezit nu mai poate fi manipulat. Că poporul vede, înțelege - și sancționează. Calm, detașat, fără u r ă, dar ferm. Căci poate exista fermitate și în sarcasm.

Asta face ca piesa să nu-și fi atins scopul de bază pentru care a fost creată. Scop care, în opinia mea, a fost acela de a arăta că ei, influencerii vieții, n-au greșit cu nimic când au îndemnat lumea să pună ștampila pe caricaturile politice care ne-au nenorocit țara, pentru că, vai, lumea s-a rinocerizat iremediabil și n-ai ce face, oricât ai fi tu (adică ei) de onest. Adică lucrurile tot nu merg bine, politicienii sunt „toți la fel” (cunoașteți clișeul!), deci asta e, ne resemnăm, supraviețuim prin artă și cultură, în turnul nostru de fildeș elitist.

Evident, a mai existat și scopul de a marca teritoriul celor cărora le plac blugii, bananele și călătoriile, în raport cu „pleava societății”, abrutizată și paricopitată (în opinia lor), incapabilă să înțeleagă, mă, piesele lui Ionescu, precum și frumusețea ideilor înalte, formulate aristocratic printre buzele celor hrăniți bine, sponsorizați corespunzător și cu toți dinții întregi.

Din nefericire pentru „artiști”, receptarea „operei” a degenerat în hohote de râs... dar s-a mai întâmplat și altceva, destul de bizar, aproape incredibil.

Multă lume a interpretat mesajul piesei muzicale fix invers decât s-a dorit, expunându-i tocmai pe ei, adevărații rinoceri. Care, la fel ca în piesa de teatru luată drept pretext, nu sunt oamenii de rând, pleava, ci tocmai intelectualii „rafinați”, cei ce s-au afișat singuri în postura ridicolă de promotori ai ideologiilor contemporane grotești și abuzive.

Dar, dincolo de asta, privitorii onești au văzut ADEVĂRUL DIN SPATELE SCENEI, ca și cum un magician șugubăț le-ar fi dezvăluit butaforia. Au văzut chipuri goale, inexpresive, măști care doar mimează discursul, în timp ce, în realitate, nu fac decât să scoată cu toții, pe o mie de guri, același refren manipulator.

Ei, cei de pe scenă, au transmis fără voia lor un mesaj: că sunt simple trompete prin care suflă vântul, marionete cu sfori prin a căror gură cântă aceeași voce, o voce care nu le aparține. Ei sunt doar interfața, iar cântecul vine de la cineva ascuns, nevăzut.

Poate părea o coincidență, dar, la o privire mai atentă, semnificația SIMBOLICĂ a videoclipului ar trebui să le dea multora fiori reci pe șira spinării, prin umorul ei negru, neașteptat și absurd. Fără să vrea, fără să aibă intenția măcar, autorii videoclipului s-au demascat în fața oamenilor. Și sunt convinsă că vor mai apărea asemenea momente demne de Kafka, pentru că vremurile nu mai sunt ce par a fi, vorba poetului.

Oricum, ceea ce mi se pare tragic e că, printre tristele figuri de carton au apărut și câțiva inși care în mod normal n-aveau ce căuta în acel decor. Care, spre deosebire de ceilalți, și-au căpătat faima prin propriul talent și prin efortul personal, dar care, amestecându-se în troacă, au ajuns să fie terfeliți cu vorbe groase de toată gurăcăschimea. Păcat de Cărtărescu și de Popovici. Eu îi prețuiesc pe amândoi, dar, din păcate, așa au ales...