Gabriel Liiceanu este un client de-al meu mai vechi. Am încercat cîndva să-l vindec de boala de a lua de la alții crezînd că totul este al lui. N-am reușit, din contră, după ani de zile, m-am trezit cu o carte a lui în care scrie chiar pe copertă: „Isus al meu”! Văzînd năzbîtia asta, mi-am dat seama că pentru un astfel de cleptoman doar medicii de specialitate ar putea să se pronunțe în privința șanselor sale de vindecare.

Iată, însă, că în aceste zile, pe site-ul „contributors.ro”, Gabriel Liiceanu răspunde la trei întrebări puse de un băiețaș de pe acolo. Textul are titlul: „Numirea recentă a lui Sorin Câmpeanu la Învățămînt este de-a dreptul impudică la scară națională”. Chestiunea cu pricina nu mă interesează, ținînd de preocupările noului Guvern și ale lui Klaus Iohannis (Un Guvern care ar fi trebuit să cadă în prima zi de la învestire).

Este însă în acest text ceva care merită să fie scos la iveală. Citiți cu atenție și minunați-vă, stimați cititori:

"Care este cea mai interesantă idee (teorie, descoperire, carte) din domeniul dvs. de preocupări a anului 2020?

În domeniul prozei românești contemporane: apariția romanului Prevestirea al Ioanei Pârvulescu. În domeniu dezbaterii de idei: cartea Isus al meu de Gabriel Liiceanu și dialogul epistolar Despre destin, purtat între Andrei Pleșu și mine. Îmi cer scuze că vă răspund așa, dar îmi e imposibil să nu fiu obiectiv."

Ce avem noi aici? Liiceanu este întrebat „care este cea mai interesantă carte din domeniul lui de preocupări a anului 2020”. O întrebare banală, adresată, în general, de jurnaliștii începători. Un șablon, cum se spune în breasla noastră, care trebuie să fie evitat. Ca să nu mai spunem că întrebarea este formulată prost și agramat, căci corect ar fi sunat așa: „Care este cea mai interesantă idee a anului 2020 (teorie, descoperire, carte) din domeniul dvs. de preocupări?” Ar mai fi putut fi: „Care este cea mai interesantă idee (teorie, descoperire, carte) din domeniul dvs. de preocupări al anului 2020?”, dacă se referea la „domeniu”, sau chiar „Care este cea mai interesantă idee (teorie, descoperire, carte) din domeniul dvs. de preocupări ale anului 2020?”, dacă întrebarea se referea la „preocupări”. În nici un caz așa cum este formulată în burta textului lui Gabriel Liiceanu.

Dar, iată că ne-am luat cu amănuntele și am pierdut esența chestiunii. Revenim.

Deci, Gabriel Liiceanu este întrebat mai pe ocolite care este, în opinia sa, cartea cea mai interesantă a anului 2020. Și, ca orice personaj care se simte miezul din dodoașcă, Gabriel Liiceanu spune sec: „ALE MELE!” Mai exact, „Isus al meu”, o stupizenie cu aere de eseu, și „Despre destin”, un epistolar lugubru între Liiceanu și Pleșu, care stau la taclale în scris (n.b.: din ce am verificat, toate citatele au și trimiterile aferente, ceea ce este o noutate pentru cei doi plagiatori). Adică, mai direct, CĂRȚILE LUI! Aaa, și cartea Ioanei Pârvulescu, subalterna lui de la Humanitas.

Ce e asta, oameni buni, dacă nu simptom al unei boli extrem de periculoase? Cum, așa? Dintre toate cărțile apărute pe piață în 2020, Gabriel Liiceanu crede că ale lui sînt cele mai bune? Răspunsul ar putea fi corect doar dacă, în tot anul 2020, Liiceanu nu a citit decît aceste două cărți pe care le-a semnat, altfel… piei, drace!

Și, ca să ne arate că mai are mult pînă la vindecare, Liiceanu adaugă senin: „Îmi cer scuze că vă răspund așa, dar îmi e imposibil să nu fiu obiectiv”! Ni-no-ni-no.

Dacă ne întoarcem la preambulul textului, găsim altă năzbîtie. Acolo unde scrie el sau cei care-l laudă necondiționat, este „un spațiu public al inteligenței, argumentului și libertății de expresie în formele ei cele mai rafinate”, care, după Gabriel Liiceanu, ar trebui să fie „un anti-dot totodată la vulgaritate și mojicie”, cu trimitere la publicațiile care au libertatea de a-i pune oglinda în față atunci cînd deraiează, așa cum a făcut și în acest text.

Ce facem, bă, maestre, că nu merge așa? Cum se pupă spațiul tău inteligent și rafinat cu astfel de cuvinte, precum „vulgaritate” și „mojicie”? Iar o iei ca în 2007? Înțeleg, nu ți-a trecut, dar chiar așa, să devină obsesie? Hai, nu mai fi supărat, că te duc eu în salon să-ți iei pastiluțele!

Cotidianul