Arhiva Televiziunii Române a fost supusă primei sale "arderi" pe 13 iunie 1990, un moment care a marcat începutul unui proces insidios de ștergere a memoriei colective. Acum, o a doua "incendiere" pare iminentă, o dispariție mascată sub pretextul modernizării.

De ce? Simplu: pentru a se pierde orice urmă, orice dovadă ce ar putea atesta decenii de minciună, manipulare și adevăr incomod. O istorie stânjenitoare pentru cei ce doresc să rescrie trecutul după bunul plac. 

Un veritabil tezaur cultural, alcătuit din mii de casete Beta ce conțin arhiva Televiziunii Române, a fost expediat peste hotare în condiții cel puțin suspecte. La sfârșitul anului 2024, fără aprobarea Ministerului Culturii și fără ca Arhivele Naționale sau alte autorități competente să fie informate, aceste înregistrări de o valoare inestimabilă, parte integrantă a patrimoniului național neclasat, au fost transferate în Germania. Totul s-a desfășurat sub pretextul unui așa-zis acord de „digitalizare gratuită” încheiat cu European Broadcasting Union (EBU), o inițiativă ce stârnește numeroase semne de întrebare.

Am fost martor ocular la prima incendiere din 1990. Eram reporter la Actualități TVR și am trăit acea tragedie ca pe o rană deschisă în conștiința noastră colectivă. Astăzi, mă aflu din nou în postura unui martor incomod la ceea ce se prefigurează a fi distrugerea definitivă a arhivei TVR. Mă tem că, sub diferite pretexte, se va șterge tot ce a mai rămas, ultimele probe care mai pot spune adevărul despre trecutul recent al României.

Acesta este doar un capitol dintr-o strategie amplă și calculată: tezaurul cultural dispare, resursele naturale sunt exploatate fără discernământ, resursele umane sunt împrăștiate în toate colțurile lumii. Pas cu pas, se șterge identitatea noastră națională pentru a face loc unei populații migratoare, docile și fără rădăcini.

România asistă neputincioasă la propria ei deposedare, într-o tăcere asurzitoare. Fiecare arhivă pierdută, fiecare document șters, fiecare mărturie eliminată înseamnă un pas mai aproape de uitare, de anihilarea identității naționale. Și, odată pierdută memoria colectivă, cine va mai putea spune adevărul? Cine va mai putea reconstitui firul istoriei autentice, al suferinței și al luptei pentru libertate?

Suntem martorii unui proces lent, dar sigur, de distrugere a României profunde, a acelei Românii care a rezistat prin veacuri datorită memoriei sale culturale. 

În fața acestui dezastru tăcut, singura armă rămasă este conștiința trează și refuzul de a uita.