ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Astăzi, în calendarul trecător al timpului, e notată ziua de naștere a domnului Gabriel Liiceanu. Nu mă voi coborî la mimetismul fad al urărilor reciproce, nu-i voi întoarce ceea ce, în tăcere sau cuvinte, mi-ar adresa el mie. Nu din ranchiună, ci din respect pentru un principiu care își cere, tăcut, dreptul la demnitate, îi spun doar un simplu: La mulți ani! Sec, decent, uman. Fără reverențe, fără artificii.

Întâmplarea face să ne fi născut amândoi în același oraș, Râmnicu Vâlcea – el, cu 27 de ani înaintea mea. Coincidență biografică ce ar putea, în ochii unui naiv, să presupună o legătură tainică, o moștenire spirituală, o continuitate. Dar, nu. Eu nu pot înghiți gălușca, perfect lustruită de editori docili și de un marketing insidios, că Gabriel Liiceanu ar fi... filozof.

Toate celelalte etichete le accept fără noduri în gât: editor – da, a fost și este; cercetător – în sensul extensiv și generos al termenului, admis; memorialist – incontestabil, mai ales al propriei glorii; interpret – chiar prea mult, până la deformare; realizator de televiziune – de acord, în epoca pretențiilor culturale de fațadă; profesor universitar – bifat; editorialist – da, și încă prolific; eseist – un titlu nobil, pe care nu i-l contest.

Dar filozof? Nu. Acolo trag linie. Acolo intervine frauda intelectuală.

Nu o spun doar eu, care, fie vorba între noi, am scris și publicat două volume de eseuri filozofice – nu compilații, nu pastile cu iz sapiențial pentru snobi, ci reflecții profunde –, și în ale mele romane se simte, organic, accentul grav, tensiunea ideii, întrebarea fără răspuns. Asta nu mă face filozof în sine, dar îmi dă dreptul să recunosc impostura când o văd.

O spune și Alexandru Dragomir – marele filozof care a trăit în umbra propriei verticalități și care împărțea lumea, fără drept de apel, în două categorii: oamenii „mari” și cei „notorii de pomană”. Ghicește în ce categorie intrau Liiceanu și Pleșu, tovarăși de drum și de tribună culturală. Filozoful Alexandru Dragomir nu se referea la CV-uri, ci la esența gândirii. Cei doi nu au fost niciodată mari prin ce au gândit, ci doar notorii prin ceea ce au preluat și lustruit din gândirea altuia – Constantin Noica.

Filozoafa Isabela Vasiliu-Scraba o spune și mai limpede, fără fasoane, fără perdele. A spus-o în pagini dense, ignorate sistematic de ciracii canonului oficial. Și o spun și eu, cu luciditatea celui care nu se teme de anateme și de excomunicarea din saloanele rafinate ale culturii de fațadă.

Ce-ar fi fost Liiceanu și Pleșu fără Noica? Ce-ar fi fost fără Iisus Hristos, pe care l-au extras cu grijă din Evanghelii și l-au reambalat în eseuri „trendy”, servite snobilor cu barbă și ochelari rotunzi? Probabil niște intelectuali de provincie cu aspirații melancolice. Dar filozofi? Cu siguranță, nu. Când îți construiești întreaga carieră pe interpretarea, răstălmăcirea și ambalarea gândirii altora, devii, în cel mai bun caz, un meșteșugar al sensurilor, dar nu un creator de idei. Iar când publicul tău fidel este alcătuit, în mare parte, din cei care n-au deschis niciodată o carte veritabilă de filozofie – dar îl votează pe «omul sistemului» cu aceeași naivitate cu care citesc eseul ca pe un horoscop –, atunci nu mai vorbim despre cultură, ci despre o manipulare stilizată. 

Așadar, un La mulți ani! sincer, dar necosmetizat. Pentru tot ce sunteți. Și mai ales, pentru tot ce nu sunteți.