Trăim în statul FAKE. Nu, nu e vorba de o țară anume, nu are nevoie de granițe, nici de stemă, nici de parlament. Este pretutindeni și nicăieri. Este metastaza planetară a minciunii, o operetă modernă jucată de elite de carton și mase hipnotizate.

Statul FAKE nu se clădește pe adevăr, ci pe nămol ideologic, zgură morală și gunoaie reciclate sub etichete sclipitoare: democrație, progres, libertate.

Adevărul? Un cadavru uitat la morgă, pe care nimeni nu mai are curajul să-l revendice.

Aceasta este realitatea în care ne târâm viețile: o farsă monumentală în care fiecare instituție este o scenă pentru actorii marii păcăleli. Guvernele? Marionete strunite de păpușari invizibili. Justiția? O vrăjitoare oarbă care judecă la ordin și condamnă la comandă. Presa? O mașină de tocat creiere, vopsită în culori stridente, hrănită cu minciună și vome ideologice. Libertatea? O hologramă proiectată ca să liniștească sclavii. Drepturile? Etichete golite de conținut, fluturate ca niște stegulețe într-un carnaval al ipocriziei.

Totul e fake. Până și pâinea e din prafuri, dragostea din silicon, empatia din algoritmi. Alimentele au gust de chimicale, sentimentele au miros de marketing, iar conștiințele sunt programate ca aparatele de aer condiționat: să nu deranjeze prea tare. Trăim o viață second-hand, ne emoționăm la comenzi sociale și gândim doar în limitele dictate de trending. Adevărul doare, dar minciuna vindecă... pe termen scurt. Ca morfina unui bolnav terminal.

Și noi? Ah, noi. Cetățenii statului FAKE. Noi, care am înlocuit revolta cu „like”-ul, protestul cu „share”-ul și curajul cu „mâine”. Noi, care aplaudăm discursuri de mucava și ne jucăm de-a civismul doar când e convenabil. Am devenit complicii perfecți ai farsorilor. Trădarea nu ne mai revoltă, ci ne plictisește. Corupția nu ne mai stârnește furia, ci ne face să zâmbim cinic. Și adevărul? L-am exilat, ca pe un bătrân incomod, într-un azil de idei perimate.

Statul FAKE este oglinda fidelă a secolului nostru. Un secol în care esențele au fost aruncate la gunoi și aparențele au devenit rege. În care diploma contează mai mult decât inteligența, imaginea mai mult decât caracterul, și simulacrul mai mult decât viața însăși. Ne îngropăm lent în minciună și ne mirăm că nu mai vedem lumina.

Am intrat în era în care adevărul a fost declarat periculos. Cine îl spune, devine extremist. Cine îl caută, e retrograd. Cine îl rostește, e linșat mediatic. Și uite-așa, ne construim zilnic statul nostru FAKE, cărămidă cu cărămidă, din lașitate, orbire și resemnare.

Dar cel mai tragic este că ne-am „fake-uit” și pe noi înșine. Ne-am falsificat sufletele, ne-am laminat caracterele, ne-am dublat identitatea ca niște escroci morali. Trăim o viață dublă: una pe rețele sociale, poleită și zgomotoasă, și alta, în realitate, scufundată într-o acalmie vinovată și gesturi nerușinate. Ne visăm eroi, dar ne trezim slugi. Închidem ochii, ne prefacem că totul e normal și murim cu iluzia că am trăit „bine”.

Bine ați venit în secolul FAKE — epoca de aur a imposturii. Unde totul este decor și nimic nu este adevărat.

(Acesta este un pamflet)