Atunci când un jurnalist, un ziar sau o televiziune comit un derapaj mediatic, Consiliul Național al Audiovizualului (CNA) își activează mecanismele de supraveghere și, cu un zel ce variază de la caz la caz, aplică amenzi usturătoare. În principiu, dacă aceste sancțiuni sunt emise cu respectarea legii și în spiritul deontologiei profesionale, ele reprezintă un instrument necesar pentru a menține standardele jurnalismului și pentru a proteja publicul de derapaje manipulatoare sau dezinformare. Deontologia trebuie apărată cu fermitate – așa cum, de altfel, și libertatea de exprimare trebuie să fie un drept inalienabil, protejat de Constituție și esențial oricărei democrații autentice.

Dar ce se întâmplă atunci când chiar CNA-ul – instituția care ar trebui să garanteze echilibrul și corectitudinea – devine un instrument al cenzurii mascate? Cine sancționează această instituție când, sub pretextul „reglementării”, se strecoară abuzul, arbitrarul și partizanatul politic?

Când un membru al CNA, precum Vasile Bănescu, obraznic și arogant – trăsături specifice celor lipsiți de inteligență autentică și de o cultură a responsabilității – își depășește atribuțiile și își asumă rolul de gardian al „adevărului oficial”, cine îl trage la răspundere?

Ce mecanisme există pentru a limita puterea discreționară a unor indivizi ajunși pe aceste funcții nu prin merit, ci prin grația unor aranjamente politice de culise?

Atitudinea josnică a lui Vasile Bănescu față de jurnalistul Marius Tucă este un exemplu elocvent al abuzului de putere pe care un membru al CNA îl exercită fără rețineri.

Prin astfel de comportamente, Bănescu demonstrează că nu mai are ce căuta într-o instituție care ar trebui să garanteze imparțialitatea și să protejeze libertatea presei. Dacă nu se iau măsuri pentru demiterea lui, CNA riscă să fie percepută tot mai mult ca o veritabilă Inchiziție a jurnalismului, un organism represiv menit să reducă la tăcere vocile incomode.

În loc să fie un arbitru echidistant, CNA riscă să devină o unealtă docilă a intereselor politice, acționând ca un braț al cenzurii instituționalizate. Sub masca protejării „interesului public”, unii membri ai acestei instituții, precum Vasile Bănescu, stabilesc, de capul lor sau la ordinul superiorilor politici, cine are voie să vorbească și ce adevăruri pot fi rostite în spațiul public.

În loc să apere pluralismul de idei, CNA devine, în unele cazuri, instrumentul unei puteri obsedate să controleze narativul, reducând jurnalismul la un cor obedient, lipsit de spirit critic.

Libertatea de exprimare nu este un privilegiu acordat de autorități, ci un drept fundamental, câștigat cu sacrificii și înscris în Constituție. Orice tentativă de a reduce această libertate prin sancțiuni disproporționate sau decizii arbitrare reprezintă o amenințare directă la adresa democrației. Problema nu este existența unui mecanism de reglementare – acesta este indispensabil într-o societate modernă – ci faptul că, uneori, acest mecanism este deturnat în scopuri politice meschine, iar cei care îl controlează scapă de orice responsabilitate. Cine amendează CNA-ul atunci când devine el însuși un abuzator?

Într-un stat de drept, nicio instituție nu ar trebui să fie deasupra legii. Este imperativ ca puterea CNA să fie supusă unui control riguros și transparent, astfel încât să nu se transforme într-o inchiziție media, ci să rămână ceea ce ar trebui să fie: un garant al echilibrului, al diversității de opinii și al respectului față de cetățeni. Când această balanță se înclină, libertatea presei devine o iluzie fragilă, iar democrația un simulacru.