ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!



Și iată cum romanul meu, Zile de plumb, apărut în anul 2020, capătă, cu fiecare zi ce trece, o greutate tot mai apăsătoare. 

Ceea ce altădată părea ficțiune curajoasă, zvârlituri de condei într-o lume care preferă uitarea adevărului, se dovedește acum realitate documentată. 

În paginile acelui roman afirmam, nu fără riscuri, că Hitler și alți lideri naziști nu s-au sinucis în buncărele Berlinului, ci și-au regizat moartea cu o precizie diabolică, trăind ani lungi și senini în exilul sud-american, sub soarele Argentinei.

Astăzi, documentele declasificate la ordinul președintelui Donald Trump confirmă ceea ce proza mea anticipa — o realitate ținută sub cheie decenii la rând, o minciună istorică de proporții colosale.

Mai jos veți găsi aceste documente, iar în continuare, un fragment din romanul Zile de plumb, care nu mai poate fi numit ficțiune. 

Este, fără îndoială, o pagină a istoriei — o istorie pe care am avut curajul să o scriu când nimeni nu voia să o rostească.

”  Ca un bunic care deapănă povești nepoților.
– … către sfârșitul războiului, soarta Germaniei devenise 
limpede pentru toți naziștii. Multe căpetenii fugiseră deja în 
locuri pregătite din timp, alții așteptau momentul prielnic. 
Dar existau și inși care așteptau dispariția fizică a lui Hitler, 
pentru a prelua puterea și a negocia o pace separată, cu noi și 
cu americanii. Cel mai zelos, Himmler. Se împiedica însă de 
un om, care în ultima perioadă devenise umbra cancelarului. 
Martin Bormann. În plus, acesta controla și toate finanțele 
statului, inclusiv cele personale ale fuhrerului. Și erau 
răspândite cu abilitate în toată lumea și în special în America 
de Sud. 
Luă un pahar de vin și îl lipi de buze. 
– Atunci, mintea diabolică a lui Himmler a clocit un 
plan de discreditare a secretarului personal al lui Hitler și 
șeful „de facto” al NSDAP. A inventat o poveste cu niște 
rezerve de apă grea ascunse în Turcia. De comun acord cu 
celebrul lor spion Elias Bazna, alias „Cicero”, i-a „vândut” 
pontul și lui Wernher von Braun, șeful programului nuclear de 
la Peenemünde, pentru a spori presiunea pe Bormann. Grație 
sistemului de decriptare de la Bletchley, noi am aflat repede. 
Șefii MI 5 și MI 6 au fost alertați. Apa grea nu trebuia 
să ajungă pe mâna naziștilor. Zona probabilă de tranzit era 
România, atunci aliata Germaniei. Ambasadorul de acolo, 
un vechi prieten al lui Hitler din vremea bătăilor de stradă, 
era baronul Manfred von Killinger. Un om slab, ignorant dar 
amator de vioară, alcool și femei. Practic, Legația o conducea 
maiorul von Richter și mâna sa dreaptă, Rupert, căpitan SS. 
La atenționarea noastră, lideri proaliați din anturajul Regelui 
Mihai au reușit eliminarea lui Rupert, fără să stârnească 
suspiciuni în rândul germanilor. Bormann s-a grăbit să trimită 
un alt SS-ist, Wilfried Kunz, disperat să nu piardă „apa grea”. 
Noi am găsit un ins care să-i semene perfect și am aranjat 
înlocuirea neamțului cu omul nostru. Am reușit, von Richter 
n-a bănuit nimic și astfel maiorul australian John Ledgemore a 
devenit Wilfried Kunz. Omul avea două misiuni: să impiedice 
„apa grea” să ajungă pe teritoriul Reichului și să o salveze 
pe Maria Moț, o româncă funcționară la Legație, dar dirijată 
din umbră de camarila regală. John și-a făcut treaba perfect, 
a îngropat prețioasa  încărcătură undeva în Transilvania și a 
dispărut împreună cu Maria. 
Continuă cu același calm de ins care citește în studio pentru teatru radiofonic.
– În aceeași perioadă, România se alăturase aliaților, 
declarând război Germaniei. Brusc, viteza de deplasare a 
rușilor spre vest a crescut, tăvălugul se apropia de Berlin. 
Bormann nu mai spera la nimic. Himmler fusese refuzat și de 
aliați și de fuhrer. Când a fost eliberat Auschwitz-ul, Mengele 
fugise în Argentina. Submarinele germane cărau lideri naziști 
și comori inestimabile în toate colțurile lumii,  dar în special 
în Brazilia, Argentina și Paraguay. 
Bormann își pregătise o sosie. A fost „găsit” mort, 
„recunoscut” de câțiva soldați, în timp ce el, cu sprijinul 
lui Franco, zbura peste Spania spre locul de întâlnire cu 
submarinul salvator. Despre Hitler nu discutăm. Oficial, și el și 
Eva Braun se sinuciseseră pe 30 aprilie. De curând, au apărut 
lucrări bine documentate, care susțin că au trăit bine mersi 
în Argentina zeci de ani. Bormann alesese Paraguay, țara în 
care avea importante resurse financiare și unde se bucura de 
sprijinul unui tânăr politician de origine germană, Alfredo 
Stroessner, aflat în ascensiune și care, în 1948, avea să preia 
conducerea statului pentru câteva decenii. S-a căsătorit rapid, 
îndată ce a aflat de moartea Gerdei, cu o tânără localnică. 
În curând, a avut un copil, un baiat pe care, în memoria defunctei 
neveste, l-a botezat, printr-o anagramare simplă, Edgar. Din 
păcate, fiul nu s-a dovedit capabil să-i continue proiectele. 
Își schimbau des numele, profitând de abilitățile unui falsificator 
de mare clasă, la rândul său, fiul lui Jakob Hirsh, unul dintre 
părinții „lirelor false” produse în cantități uriașe la Auschwitz.
Fiul, Roland de Creque, îl depășise. 
Mai bău un pahar de vin „Chianti”. Bun! 
– Doamnelor și domnilor, aștept întrebări. Dar, vă rog, 
telegrafic. Mă așteaptă premierul la un dineu. 
 – Maria și John?
– Aici e mai complicat. În sfârșit, un rezumat. Au reușit 
să treacă în Iugoslavia la partizani. Consilierii englezi ai lui 
Tito l-au confirmat pe John Ledgemore. După câteva luni, au 
ajuns în Italia și de acolo, la Londra.  
Așa… s-au căsătorit după un an. Maria găsise bilete de 
bancă în actele bătrânei Hirsch-Haris, în valoare de douăzeci 
de mii de lire. Pe atunci era o avere. Apoi, deja colonel, John 
Ledgemore a fost trimis, consilier militar în războiul din 
Coreea. La cei din Sud, evident. Din păcate, a murit în timpul 
unui bombardament. Maria s-a sinucis doi ani mai târziu, 
după ce a aflat din niște hârtii ale lui, probabil un început de 
memorii, că el îl ucisese pe doctorul Andrei Andreescu, fostul 
ei iubit. Trist final, dar așa este dragostea în vreme de război!
– Da, trist...Războiul ăsta!...Oare cât a durat?
– 2194 de zile...Zile de plumb! 
– Mai am o întrebare. Dacă Churchill știa că în butoaie 
e doar apă de Bosfor, de ce a făcut tot scenariul ăsta? Cu 
maiorul adus din Italia, cu șefii serviciilor secrete, avioane, 
riscuri, crime?
– Pentru că, împiedicând lichidul să ajungă în Germania, 
Bormann chiar a crezut că acolo este jumătate din bomba 
atomică. Pe urmă, nu a mai făcut decât să-și pregătească fuga. 
Tăcu mai bine de un minut. Nimeni nu scotea o șoaptă. 
Nici nu observaseră când norii acoperiseră cerul. Acum 
ploua ca în noaptea în care Churchill îi chemase pe Stewart 
Menzies și David Petrie pentru a-i trimite pe urmele unor 
himere.”

( Frag. roman Zile de plumb, de Lucian Ciuchiță, 2020)