Amintirea unei epoci în care CTP părea o figură proeminentă, un om capabil să aducă lumina discernământului în haosul postdecembrist, mă bântuie cu o ironie amară. L-am zărit pentru prima oară pe ecranul monocrom al televiziunii publice, prin anii de după Revoluție, etalând o retorică ce părea, atunci, să promită schimbarea. Era citit, elocvent, cu o nervozitate care, pe atunci, părea sinceră. Și totuși, promisiunea s-a dizolvat.

Timpul, acel judecător neînduplecat, a tras cortina peste iluziile noastre. În cele trei decenii ce au trecut de atunci, spectacolul măreției nu a sosit. În schimb, am asistat la o acumulare metodică și lipsită de subtilitate a bunurilor materiale. La final, CTP pare să fi rămas fidel unui singur ideal: banul. Relația sa cu Ion Țiriac, în care umbra copilului de mingi pe terenul de tenis își lasă amprenta, continuă să provoace zâmbete ironice și ridicări de sprâncene.

Când sistemul îi poruncește, „mâncătorul de rahat” sare prompt la atac. Îmbrăcat în haina unei indignări aparent morale, declanșează tirade ce par mai degrabă rostogolirea unor lozinci decât exerciții autentice de gândire. Este un megafon al globalismului, al ideologiilor înrădăcinate în structuri externe ce ne îndeamnă să cedăm fără să gândim. Vaccinuri impuse, glorificarea conflictului din Ucraina, demonizarea oricărei voci alternative – toate acestea fac parte din discursul său obosit și previzibil.

Ipocrizia e omniprezentă. Demonizarea lui Călin Georgescu, în timp ce își clamează obiectivitatea, este de o tristețe aproape tragică. În loc să strălucească prin rațiune și discernământ, se afundă într-o mlaștină retorică în care judecata limpede este sacrificată pe altarul conformismului.

„Nea jurnalistule,” cum te-ar striga ironic publicul pe care-l crezi captiv, poate că este momentul să pui penița jos. Climaxul narațiunii tale s-a transformat, tragicomic, într-un simplu limax – un traseu de decadență personală și profesională.

Expresiile tale, odinioară incisive, acum par relicvele unei epoci apuse. Grimasele și privirile tale intense, atât de eficace în anii ’90, nu mai au efect asupra unei audiențe care a învățat să citească printre rânduri. Sistemul pentru care ai fost un avocat fervent își pierde terenul, iar oamenii încep să vadă uriașa construcție de minciuni și manipulări.

Cântecul de lebădă al lui CTP nu este o simfonie demnă de un mare maestru, ci o lamentație monotonă, ecoul unei voci care s-a pierdut în propria orbire. Poate că, în loc să demonstreze o loialitate de neclintit față de puterea zilei, ar fi trebuit să-și amintească promisiunea pe care părea s-o facă, cândva, în fața unui popor ce aștepta altceva: adevărul.

Privindu-l pe CTP, vocea de serviciu a Sistemului, nu poți să nu simți că te afli în fața unui spectacol trist, în care orgoliul personal ține loc de adevăr, iar oportunismul e mascat cu un strat subțire de pseudo-erudiție.

Pretinzând că este cunoscător în toate, își desfășoară opiniile ca pe niște mantii regale, deși, la o privire mai atentă, nu sunt decât pânze subțiri, găurite de clișee și prejudecăți. Împăratul e gol, dar, orb la propria nuditate, își continuă parada. Fiecare apariție publică e o lecție despre cum să îți vinzi imaginea în timp ce îți pierzi esența.

Lipsa coloanei vertebrale devine tot mai evidentă cu fiecare cuvânt rostit. Nu este un căutător de adevăruri, ci mai degrabă un copil de mingi al unui joc mai mare, în care mingea nu e decât un pretext pentru a-și păstra locul la masa celor puternici. Fiecare argument e bine lustruit, dar sunetul gol al unei convingeri artificiale răzbate din spatele lor.

Lătrăul de serviciu, așa cum îl percep cei care refuză să se lase amăgiți, nu caută să dezbată sau să lumineze. Scopul său nu este să informeze, ci să conformeze. Cuvintele lui nu sunt ale unui om liber, ci ale unui propagandist disciplinat, care cântă întotdeauna partitura Sistemului, fie că tema zilei e vaccinul, războiul sau demonizarea unui lider incomod.

Ceea ce lipsește cu desăvârșire este demnitatea – acea trăsătură rară care transformă un jurnalist într-un pilon de încredere. În locul ei, găsim doar o supunere teatrală, mascată de grimase solemne și fraze alambicate. Dar cei care privesc dincolo de cortina acestui spectacol văd adevărul: o marionetă cu sfori vizibile, executând dansul pe care alții i-l dictează.

Pe scena publică, acolo unde demascarea imposturii ar trebui să fie o obligație morală, el joacă rolul cel mai josnic – cel al complicei tăceri sau al gălăgiei convenabile. Adevărul nu e niciodată prioritar; e doar o piesă pe tabla de șah a Sistemului.

Poate că cel mai mare verdict împotriva lui este faptul că, pentru toată agitația și zgomotul pe care le produce, tot mai mulți dintre cei care îl privesc nu văd un gânditor liber, ci doar un alt pion. Iar pionii, oricât ar părea de importanți într-un moment al jocului, sunt întotdeauna sacrificați când partida se apropie de sfârșit.

La final, privindu-l, nu simțim respect, ci compasiune – nu pentru cel care a fost, ci pentru cel care ar fi putut fi. Un glas liber, o minte clară, un stindard al adevărului. În schimb, avem o voce uzată, ecoul unui Sistem care, încet, dar sigur, își pierde puterea.