Într-o lume în care se așteaptă ca marii scriitori să transforme cuvântul într-un instrument nobil, elegant, capabil să răsune în inimile cititorilor cu ecoul clar al adevărului și al frumuseții, Mircea Cărtărescu rămâne un fenomen care provoacă nu atât admirație, cât perplexitate. Umberto Eco spunea, cu rafinamentul unui gânditor profund, că scriitorii slabi ascund goliciunea ideilor sub masca cuvintelor grosolane, iar observând opera lui Cărtărescu, este greu să nu te întrebi dacă nu cumva suntem martorii unui exemplu viu al acestei afirmații.

Să fie acest autor propunerea României pentru premiul Nobel?

Ar trebui să se ridice, inevitabil, o întrebare care frământă conștiințele critice: cum a ajuns un scriitor acuzat de-a lungul carierei de preluarea tehnicilor altora, de la T.S. Eliot, la Dada, să reprezinte literatura noastră pe o asemenea scenă?

Controversa nu este nouă; încă de la debutul său poetic, Cărtărescu a fost acuzat de plagiat, o chestiune mascată pe atunci de expresia „a împrumutat tehnica enciclopedizant-alexandriană”, dar care ridică acum un semn de întrebare și mai mare asupra originalității sale. Nu este oare ciudat că un stil atât de discutabil a fost susținut constant cu fonduri considerabile? Este vorba despre suma colosală de 15 milioane de euro, bani publici care au alimentat o campanie de promovare susținută, dându-i lui Cărtărescu titluri și distincții în măsura în care Sistemul, parcă omniprezent, a considerat oportun să îi ofere acei lauri.

Așa cum politicienii își dobândesc cu ușurință doctorate, fără o bază academică solidă, tot astfel premiile lui Cărtărescu par să fie o vitrină construită pe meritul unor relații mai degrabă decât al literaturii autentice. Limbajul său este adesea greu de pătruns, încărcat de metafore obscure și construcții care par mai degrabă să sufoce decât să eleveze textul. Un discurs stilistic ce pare destinat mai degrabă unui joc de artificii lexical decât unei comunicări autentice, unde un amestec de imagini scabroase și versificație inconstantă face dificilă identificarea unui mesaj artistic profund. Este o literatură care, paradoxal, ajunge să semene mai mult cu exercițiul de retorică al unui elev nesigur decât cu vocea unui artist matur.

Ne întrebăm astfel, cu îngrijorare: ce fel de literatură susține acest sistem? Și, mai important, încotro ne poartă criteriile noastre de valoare?

Propus în repetate rânduri la Premiul Nobel, Mircea Cărtărescu este o figură controversată a literaturii române contemporane. Deși mult tradus și publicat pe piețele internaționale, adesea cu sprijin financiar din fondurile statului român, aura sa de „mare scriitor” pare construită pe o combinație de ambiție individuală și o susținere instituțională inteligent orchestrată.

Autorul însuși și-a proclamat statutul de „prozator ultramodern” cu o convingere aproape ostentativă.

Această scriitură obsedată de „materia visului” și îmbogățită cu fluxuri interminabile de cuvinte, fraze care se întind pe pagini întregi și descrieri adesea redundante, reușește să impună o atmosferă unică, dar provoacă o exasperare inevitabilă. Lipsa de structură epică și logica repetitivă devin formulele sale stilistice, împiedicând cititorul să fie absorbit cu adevărat într-o narațiune. În acest tărâm al deliriului și reveriei, autorul nu se oprește la explozia imagistică; el își transformă opera într-un teritoriu al fanteziei macabre și ritualurilor scabroase, contaminat cu considerații livrești și teorii literare. Efectul este de a construi un „roman” la limita eseului, o ficțiune în care însăși ficțiunea este suspendată, alunecând într-un teritoriu al introspecției fără finalitate.

În vastul său corpus, constând în mii de pagini în care visele, amintirile și autoanalizele sunt reciclate de la un text la altul, Cărtărescu nu pare să ofere diversitate epică, ci mai degrabă un labirint închis în jurul propriului sine. Întreaga operă devine un spațiu al autoreflexiei hipertrofiate, un „eu” care se reconstituie din fragmente de amintiri și obsesii, fără a dezvolta cu adevărat personaje distincte.

Avem, de fapt, un singur protagonist — o proiecție autobiografică a autorului — captiv în propria introspecție, cufundat într-o lume halucinatorie în care granițele dintre real și imaginar se estompează până la completa dizolvare.

În mod provocator, operele lui Cărtărescu abundă în imagini sexuale controversate și repetitive. De la scene homosexuale și lesbiene, care în contextul unui roman postmodern nu surprind neapărat, până la inserții cu conotații de incest sau explorări ale fluidității de gen, textul pare să meargă dincolo de explorarea identității și să atingă o zonă programatică, ca un „repertoriu” de subiecte scandaloase și „inconfortabile”, desfășurat parcă pentru a satisface o curiozitate morbidă. Întrebarea care se naște, în mod firesc, este dacă aceste inserții sunt un ”instrument literar” sau dacă ele răspund, mai degrabă, unor așteptări ale tendinței globaliste.

Gloria lui Mircea Cărtărescu, consolidată în parte de valul postmodernismului și de o agendă culturală internațională în plină expansiune, ridică, astfel, întrebarea. Este un produs cultural al vremurilor ”moderne”, susținut de o rețea de interese literare și financiare mai extinsă?

Într-o perioadă în care literatura este deseori subjugată unui set de cerințe sociale și ideologice, este poate cazul să privim cu ochi critici acest fenomen: eliberarea de artificii și evaluarea pe termen lung a literaturii trebuie să fie criteriile prin care ne definim valorile, și nu presiunea unei agende globaliste.

Cine îl propulsează, mereu și mereu, pe Cărtărescu către Premiul Nobel pentru Literatură? Dacă e vorba de o comisie, cine îi evaluează pe cei ce o compun? Nu vedeți absurdul situației?