Există momente în istorie când simți că lumea, asemenea unei corăbii înghițite de furtună, rătăcește fără cârmă și fără orizont. Nu cu multe decenii în urmă, forța revoluționară care promitea să schimbe societatea era alcătuită din muncitori, țărani și intelectuali — oameni legați organic de rosturile firii și ale națiunii.
Astăzi, torța schimbării a ajuns în mâinile unor minorități de tot felul, în special ale celor care își revendică identitatea de gen și defilează sub sunetul strident al unei ideologii agresive.
Trăim într-o epocă a disoluției. În anii ’70 și ’80, tratatele de psihiatrie clasificau homosexualitatea drept tulburare psihică — o abordare determinată de nivelul de cunoaștere medicală al epocii.

În prezent, sub presiunea unei științe tot mai supuse comandamentelor ideologice, ni se cere să acceptăm că aceleași comportamente, considerate cândva deviante, sunt proclamate astăzi drept „normale”.
Nu mai este vorba despre compasiune sau toleranță — atitudini firești într-o societate matură —; asistăm, de fapt, la o inversare radicală a valorilor, impusă prin forța simbolurilor și cu prețul adevărului.
Această lume nouă, colorată artificial în nuanțele curcubeului, dansează fără rușine pe ruinele a ceea ce odinioară era sacru: familia, credința și demnitatea umană. În numele progresului, copilul este smuls din cadrul firesc al dezvoltării sale afective și încredințat, prin adopție, unor formule de conviețuire fără legătură cu arhetipurile matern și patern.
„Părinte 1” și „Părinte 2” nu reprezintă altceva decât simboluri ale deconstrucției: cifre în loc de oameni, algoritmi în loc de suflete, digitalizarea extinsă nu doar asupra datelor, ci și asupra ființei însăși.

Aceasta este, în esență, miza noului proiect global: omul redus la un cod, la o statistică, la un consumator obedient. Omenirea este reeducată printr-un proces subtil de deturnare a valorilor, prin ridiculizarea reperelor tradiționale și prin sacralizarea unor noi norme ideologice.
Astăzi, dacă îndrăznești să ridici o întrebare despre sănătatea morală a societății, ești etichetat imediat drept retrograd, habotnic sau, mai nou, „periculos”.

Dar cine mai are curajul să spună, simplu, că un copil are nevoie de mamă și de tată? Că sufletul nu este un experiment? Că dezvoltarea emoțională nu se poate desfășura armonios în medii artificiale? Că nu este nevoie de Freud pentru a înțelege că abuzul — inclusiv cel simbolic — lasă urme adânci?

Nu, nu asistăm la o simplă „schimbare de paradigmă”; este o răsturnare violentă a firescului. Suntem martorii unui asalt concertat împotriva tuturor reperelor esențiale ale umanității: familia este dizolvată în formule numerice, istoria este rescrisă, religia este aruncată în derizoriu, iar iubirea este înlocuită cu o parodie a intimității.
Într-un asemenea cadru artificial, în care firescul este substituit de simulacre, copilului îi sunt amputate trăirile autentice, pentru a-i fi indus un surogat afectiv, o falsă normalitate. Iar atunci când, în intimitatea domestică, doi bărbați sau două femei se sărută în fața lui cu naturalețea impusă de noul canon ideologic, nu este greu de înțeles că sufletul acela fraged este împins să „descopere” nu ceea ce izvorăște din fire, ci ceea ce i se programează.
V-ați întrebat, imbecililor, măcar o clipă, ce răni adânci pot încolți în tăcerea aceea sfâșiată de neînțelegere a copilului? Sau, mai curând, nici nu v-ați întrebat — fiindcă distrugerea echilibrului pare a fi chiar scopul vostru.
S-a pus întrebarea capcană: „Între un orfelinat și un cuplu de gay, unde este mai bine pentru un copil?” Întrebarea sugera, subtil, că ar fi mai avantajos să fii crescut de un cuplu de gay, în loc să se pună problema îmbunătățirii condițiilor din orfelinate.
Când, în școli, sub pavăza unei așa-zise educații sanitare, li se predă copiilor că masturbarea este nu doar firească, ba chiar benefică trupului și minții, iar vizionarea materialelor pornografice este insinuată drept o etapă legitimă a cunoașterii de sine, nu ne mai aflăm pe terenul pedagogiei; ne aflăm deja pe marginea prăpastiei.
Această caricatură a educației nu cultivă spiritul; dimpotrivă, îl trivializează. Nu luminează mintea; dimpotrivă, o întunecă printr-o confuzie deliberată între libertate și deviere, între formare și deformare.

A prezenta impulsul drept normă, plăcerea ca virtute și intimitatea ca spectacol înseamnă a submina rădăcinile moralității înainte ca adolescenții să apuce să le înțeleagă.
Ceea ce se pretinde a fi progres reprezintă, în realitate, o coborâre lentă, dar sigură, în dezagregarea interioară a ființei. Iar acolo unde educația devine un instrument de impunere a „noii normalități”, problema este foarte gravă.
Aceasta nu mai este doar o decadență; este o agonie mascată în zâmbete publicitare. O lume care își sacrifică valorile pe altarul relativismului nu se emancipează; se sinucide în aplauze.