ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Să lămurim un lucru încă de la început, pentru că orice discuție serioasă despre această perioadă trebuie să pornească de la demontarea unor mituri atent construite în jurul puterii: Traian Băsescu nu a fost niciodată, în opinia mea, un om al cărții, al reflecției sau al cunoașterii. 

A fost, mai degrabă, expresia aproape perfectă a unei anumite forme de mediocritate a politicii românești — mediocritatea agresivă, instinctuală, vicleană, care nu are nevoie să înțeleagă lumea pentru a o domina. 

Nu cultura l-a făcut pe Băsescu ceea ce a fost. Nici lectura, nici filosofia, nici literatura, nici exercițiul îndelungat al îndoielii. 

Forța lui politică s-a născut dintr-o inteligență practică și instinctuală, din capacitatea de a simți slăbiciunile celuilalt, de a exploata resentimentele, de a simplifica brutal realitatea și de a transforma complexitatea societății într-un spectacol de tabere, dușmani și salvatori.

Pentru că un om care nu are el însuși profunzimea cărții poate înțelege foarte bine utilitatea scriitorului. Un om care nu iubește neapărat cultura poate înțelege valoarea simbolică a culturii. 

Un politician care nu trăiește prin idei poate înțelege extraordinar de bine cât de folositoare îi pot fi ideile altora.

Scriitorul, filosoful, intelectualul, profesorul, eseistul — aceștia posedă ceea ce politicianului îi lipsește: autoritatea simbolică. 

Ei pot da noblețe unei puteri care, lăsată singură, pare vulgară. 

Pot îmbrăca instinctul politic într-un vocabular sofisticat. Pot transforma oportunismul în „realism”, cinismul în „luciditate”, obediența în „responsabilitate”, iar partizanatul în „apărarea valorilor”. 

Aici trebuie căutat mecanismul prin care s-a construit ceea ce poate fi numit, fără prea multe menajamente, pseudoelita băsesciană.

Nu este vorba despre faptul că toți oamenii asociați cu această lume ar fi lipsiți de inteligență, de talent sau de cultură. 

Ar fi o simplificare la fel de rudimentară precum sistemul pe care îl criticăm. Problema este alta: ce se întâmplă cu inteligența atunci când intră într-o relație de dependență simbolică față de putere? Ce se întâmplă cu intelectualul atunci când începe să considere că rolul său nu mai este să pună puterea sub semnul întrebării, ci să-i ofere acesteia justificarea morală?

Din acel moment, cultura încetează să mai fie o formă de libertate și devine decor. Autoritatea intelectuală devine capital politic.

Iar intelectualul este folosit nu pentru ceea ce spune împotriva puterii, ci pentru ceea ce poate spune în numele ei.

În această galerie simbolică trebuie priviți și Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici și Mircea Cărtărescu — nu neapărat ca un grup omogen, pentru că biografiile, operele și pozițiile lor sunt diferite, ci ca figuri asociate, în momente și grade diferite, cu o anumită ordine intelectuală și morală care a găsit în regimul Băsescu un punct de sprijin și de legitimare.

Pentru că România postcomunistă a avut o nevoie aproape disperată de elite. După prăbușirea comunismului, vechile ierarhii se prăbușiseră, dar cele noi nu se puteau construi peste noapte. Societatea avea nevoie de oameni care să vorbească despre libertate, democrație, Europa, modernitate, cultură și civilizație. 

Și au apărut vocile. Unele profund necesare.

Dar, treptat, în jurul lor s-a format și un mecanism de consacrare reciprocă. Un cerc închis de autoritate simbolică în care anumite nume ajungeau să se confirme unele pe altele, iar publicul era invitat să accepte verdictul înainte de a mai pune întrebări. 

Aceasta este una dintre marile probleme ale culturii române contemporane: nu existența elitelor, ci transformarea elitei într-o categorie aproape sacerdotală.

În loc să fie oameni care trebuie permanent confruntați cu propriile idei, intelectualii devin instanțe. În loc să fie discutate argumentele, este invocată autoritatea autorului. „A spus X” devine suficient. 

Iar într-o societate în care foarte puțini citesc, această tehnică este extraordinar de eficientă. Un nume celebru poate înlocui un argument.

O referință culturală poate crea impresia de profunzime acolo unde există doar o poziționare politică.

Așa se naște pseudointelectualismul: nu din lipsa totală de inteligență, ci din folosirea inteligenței ca instrument de prestigiu și legitimare. Iar Băsescu a înțeles foarte bine acest mecanism.

Un lider politic instinctiv nu are nevoie să fie el însuși un mare cititor pentru a pricepe că scriitorii pot influența cititorii. Nu trebuie să iubească literatura pentru a înțelege puterea unei metafore. 

Nu trebuie să filosofeze pentru a înțelege că un intelectual consacrat poate spune despre un politician lucruri pe care acesta nu le-ar putea spune niciodată despre sine fără să pară ridicol. 

Nu trebuie să distrugi un idol. Este suficient să-l cobori de pe soclu și să-l privești ca pe un om. Acolo începe adevărata demitizare.
 
 
Demitizarea înseamnă să analizăm, fără prejudecăți și fără reverență, faptul că Pleșu nu a scris întotdeauna lucruri valoroase, că Liiceanu nu are, în sens propriu, o operă filozofică, că Patapievici nu posedă cultura vastă care i-a fost atribuită sau că Mircea Cărtărescu nu este, în mod necesar, scriitorul pe care o anumită critică literară l-a consacrat. Tocmai această analiză obiectivă a valorii lor culturale permite formularea unei critici serioase: ce facem cu această valoare atunci când ea este amestecată cu puterea politică?

Cât de liber este un intelectual atunci când prestigiul său depinde, chiar și indirect, de instituții, fundații, premii, rețele și recunoașteri controlate de aceeași lume simbolică? Acestea sunt întrebările incomode.

În ceea ce-l privește pe Cărtărescu, există o tentație și mai mare de a transforma critica într-o caricatură. Afirmația că ar fi „un experiment securistic încă în vigoare” poate funcționa ca o metaforă polemică, iar o critică solidă ar fi binevenită.

Poate că acesta este, în cele din urmă, adevăratul început al sfârșitului pentru pseudointelectualii unei epoci: clipa în care societatea refuză să mai confunde prestigiul cu adevărul.

Clipa în care scriitorul este din nou obligat să răspundă pentru ceea ce scrie și pentru ideile pe care le susține, intelectualul pentru pozițiile sale, iar politicianul pentru faptele sale.

Abia atunci se va încheia influența nefastă a pseudoelitei lui Băsescu.

Și abia atunci vom începe, cu adevărat, să citim.