Nu este vorba despre un film de acțiune. Nici despre o distopie cu roboți și invazii extraterestre. Este vorba despre o invazie care s-ar putea întâmpla – sau poate că a început deja, pe nevăzute. O invazie fără tancuri și parașutiști, dar cu urmări devastatoare.

„Invazia Americii” poate fi interpretată în două sensuri: poate însemna că America atacă, sau că însăși America este atacată.

În ambele cazuri, în urma ei rămâne un gol – un vid în care istoria se prăbușește, iar lumea își pierde reperele.

America intervine. Încă o dată. Cu acea siguranță de sine născută din forță brută și din iluzia invulnerabilității. În numele păcii, exportă foc. În numele democrației, fracturează lumi. Poate că e doar un scenariu. Sau poate că e deja realitate.

În fiecare deceniu, aceeași scenă se repetă: avioane și rachete brăzdând cerul Orientului Mijlociu, iar din ruinele templelor și ale caselor se naște ura – o ură adâncă, mocnită, ce precede tunetul răzbunării.

Jihad. Cuvântul plutește deasupra lumii ca o pasăre neagră. Nu este o noțiune politică. Este un război sacru în religia lor. E ecoul unei răni deschise, memoria vie a umilinței și a sângelui vărsat. Nu vorbim aici despre ”teroriști” izolați. Vorbim despre un univers întreg care, atunci când este atacat, se apără ca un singur trup.

Lumea musulmană, oricât de diversă, păstrează o coeziune pe care europenii au pierdut-o de mult – înecați în confort, relativism și dezbinare.

Imagine panoramică: o conferință la ONU, lideri occidentali zâmbind crispat, în timp ce, în deșert, mii de oameni se roagă cu fruntea în nisip. Două lumi care nu mai comunică. O surzenie globală.

Diplomația ar fi fost o șansă. Dar diplomații adevărați au fost înlocuiți de specialiști în imagine. De consilieri pe teme electorale, nu de experți în civilizații. Unde sunt cei care înțeleg codul nespus al lumii arabe, echilibrul subtil între onoare, umilință și memorie? Nu sunt. Iar lipsa lor se va simți ca o lovitură de bumerang.

Pentru că orice agresiune naște reacțiune. Și, adesea, reacțiunea e mai lentă, dar mult mai distrugătoare.

„ Ai impresia că le-ai ”tras-o”. Dar poate că exact atunci încep Ei să ți-o ”tragă” ție.”

Tragedia nu începe cu o bombă. Începe mai devreme – cu orbirea. Cu aroganța unui imperiu care nu mai recunoaște nicio limită și confundă forța cu dreptatea.

Și când focul va cuprinde aeroporturi, metrouri și piețe publice din marile capitale ale lumii, ne vom opri uluiți, întrebându-ne: „Cum a fost posibil?”

Dar răspunsul va fi deja în urmă. Într-un gest rece. Într-o decizie luată fără suflet. Într-un ordin rostit departe de orice înțelepciune.

Pentru că războiul are multe fețe.

Și toate sunt foarte urâte.

(Sinopsis... Scenariu sau realitate?)