ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Există, în viața literară, miracole care nu durează mai mult decât o ploaie de vară și glorii care se sting mai repede decât aplauzele care le-au consacrat. Orice minune durează trei zile, spune o vorbă veche, iar literatura noastră de salon pare să fi luat această înțelepciune drept regulament de funcționare. Trei zile de extaz, trei zile de osanale, trei zile de exclamații tremurătoare și de evlavie culturală. Apoi, inevitabil, cortina cade, trompetele amuțesc, iar publicul se întoarce la treburile sale, lăsând în urmă idolul de serviciu și o armată de adoratori cuprinși de amnezie estetică.

Așa s-a întâmplat și cu poetesa venită de dincolo de mări și țări, dar, după toate aparențele, și de dincolo de hotarele literaturii. Pentru o vreme, ea a fost ridicată pe soclul improvizat al entuziasmului colectiv, împodobită cu adjective solemne și învelită în celofanul prețios al admirației obligatorii. Snobii au oftat, veleitarii au salutat-o cu gravitatea unor academicieni surprinși în fața unei revelații divine, iar corul comentatorilor de serviciu a început să cânte, pe mai multe voci și fără partitură, aceeași arie a genialității absolute.

Ce s-a întâmplat, de fapt? S-a descoperit o nouă dimensiune a poeziei sau doar o nouă ocazie pentru ca unii să-și etaleze rafinamentul de împrumut? S-a produs o revoluție estetică ori asistăm, mai curând, la una dintre acele revoluții de mucava în care se schimbă decorul, se păstrează actorii și se proclamă, cu solemnitate ridicolă, începutul unei noi ere? Întrebările acestea sunt, desigur, indezirabile. În republica snobismului cultural, întrebarea este o impolitețe, îndoiala — o dovadă de obtuzitate, iar judecata critică — un act de sabotaj împotriva entuziasmului organizat.

Căci mediocritatea, atunci când este lăsată să umble în hainele ei ponosite, poate fi recunoscută relativ ușor. Dar, odată îmbrăcată în veșmintele pretențioase ale postmodernismului, parfumată cu terminologie sofisticată și însoțită de câțiva comentatori zeloși, ea capătă aerul unei prințese metafizice. Nu mai este mediocritate, Doamne ferește! Este experiment, ruptură, discurs inovator, sensibilitate post-orice și, la nevoie, deconstrucție. Dacă versul nu spune nimic, înseamnă că avem de-a face cu o splendidă suspendare a sensului. Dacă textul nu rezistă lecturii, vina nu este niciodată a autorului, ci a cititorului, care, sărmanul, n-a absolvit încă facultatea de a se extazia la comandă.

Iată cum se obține prestigiul în epoca noastră: nu neapărat prin valoare, nu prin acea îndelungată confruntare cu cuvântul care desparte scriitorul autentic de simplul posesor al unui stilou, ci printr-un mecanism de admirație reciprocă. Unul ridică sprânceana, altul ridică miza, al treilea scrie un elogiu în care nu lipsește niciun cuvânt mare, iar al patrulea, pentru a nu rămâne în afara fotografiei de grup, declară că asistăm la un moment istoric. Și astfel, dintr-o sumă de entuziasme suspect de sincronizate, se naște o glorie pe care nimeni nu îndrăznește s-o examineze prea atent, de teamă să nu descopere că împăratul culturii este îmbrăcat în hârtie de ambalaj.

Dar spectacolul nu se oprește aici. Avem și campionatul național de consacrare a mediocrității, cu premii, ceremonii, discursuri, fotografii și acea solemnitate provincială prin care orice distincție acordată unui autor este transformată într-o dovadă incontestabilă a geniului său. Să nu ne atingem de instituții, să nu tulburăm ceremonia, să nu stricăm armonia corului! În această odă a suficienței, premiul nu mai este rezultatul unei judecăți critice, ci devine argumentul suprem în favoarea celui premiat. A fost premiat, deci este valoros; este valoros, fiindcă a fost premiat. Cercul se închide perfect, asemenea unui raționament născocit de un contabil al vanităților.

Aceeași amețeală admirativă i-a cuprins, la vremea lor, și pe închinătorii din fața celui mai mare scriitor mediocru al literaturii noastre, Mircea Cărtărescu — dacă e să dăm crezare unei asemenea ierarhii a exceselor.

Și aici, spectacolul a fost aproape ritualic: aplauze, reverențe, declarații grandilocvente și o grabă suspectă de a confunda vizibilitatea cu valoarea, consacrarea cu măreția, iar prestigiul de grup cu verdictul istoriei literare. Când se strâng destui oameni în jurul aceluiași piedestal, există riscul ca mulțimea să fie luată drept argument estetic. Dar nici zece coruri de admiratori nu pot transforma o frază banală într-un vers memorabil și nici o întreagă galerie de lingușitori nu poate pune în pagină ceea ce autorul n-a reușit să așeze acolo.

Să fim bine înțeleși: premiile nu sunt, prin ele însele, vinovate, iar postmodernismul nu este o infracțiune estetică. Literatura are dreptul să experimenteze, să se reinventeze, să spargă tipare și să caute drumuri pe care nimeni n-a mai pășit. Dar între înnoirea autentică și simpla poză a înnoirii există o prăpastie. Una cere talent, disciplină, inteligență artistică și riscul eșecului; cealaltă se mulțumește cu ambalajul, cu vocabularul la modă și cu certitudinea că, dacă destui oameni repetă cuvântul „revoluționar”, nimeni nu va mai avea curajul să întrebe ce anume s-a revoluționat.

Adevărata insultă adusă literaturii nu este apariția unei cărți slabe. Cărți proaste s-au scris dintotdeauna și se vor mai scrie, fiindcă nimeni nu poate garanta că fiecare pagină ieșită de sub o peniță va fi o izbândă. Insulta începe atunci când slăbiciunea este proclamată virtute, când lipsa de substanță este botezată profunzime, când banalitatea primește certificat de inovație, iar critica se transformă într-un serviciu de relații publice pentru vanitățile unei găști. Atunci nu mai discutăm despre gusturi diferite, ci despre dispariția criteriilor, despre abandonarea exigenței și despre o complicitate în care fiecare îl laudă pe celălalt pentru a-și putea auzi, la rândul său, propriile laude.

Și totuși, antidotul există. Nu costă o avere, nu presupune înscrierea într-un cenaclu cu acces pe bază de recomandare și nici nu cere participarea la vreo ceremonie cu șampanie și discursuri interminabile. Antidotul se găsește în cărți. În acele cărți mari ale secolului trecut, scrise de oameni care nu aveau nevoie să-și anunțe geniul la fiecare colț de pagină și nici să-și mobilizeze prietenii pentru a-i confirma importanța. Deschideți-le! Citiți-i pe marii poeți, pe marii romancieri, pe cei care au știut să transforme cuvântul într-un instrument de precizie și de vrajă, să dea gândului densitate, imaginilor strălucire și emoției acea intensitate care rămâne vie mult după ce moda a plecat să-și caute altă victimă.

Comparația poate fi necruțătoare. Între o operă care rezistă deceniilor și o apariție umflată de entuziasmul sezonului se cască uneori o distanță de la pământ la cer. Nu pentru că trecutul ar fi fost populat exclusiv de genii, iar prezentul numai de veleitari, ci pentru că timpul are o însușire pe care niciun grup de influență nu o poate cumpăra: cerne. Înlătură nonvaloare, tocește poleiala, împrăștie alaiul și lasă, în cele din urmă, cartea singură în fața cititorului. Iar acolo, fără aplauze regizate și fără explicații livrate la pachet, se vede ce poate ea cu adevărat.

Din păcate, trăim vremuri în care maculatura aspiră la statutul de capodoperă înainte ca tușul să se usuce, iar autorul devine eveniment literar înainte de a deveni scriitor. Se promovează volume cu entuziasmul cu care se lansează un parfum nou, se inventează importanțe, se distribuie coroane și se organizează procesiuni în jurul unor opere pe care nimeni nu pare dispus să le citească fără instrucțiuni de admirație. Criticul se transformă în crainic, cronicarul în agent de imagine, iar cititorul este invitat să se supună verdictului înainte de a deschide cartea.

Ce vrem, așadar? Să interzicem mediocritatea? Ar fi absurd: ea face parte din condiția omenească, iar literatura nu poate fi alcătuită numai din capodopere. Vrem doar să nu i se mai acorde dreptul de a se da drept geniu, să nu mai fie împinsă în față de găști care își confundă interesele cu judecata estetică și să nu mai fie apărată prin invocarea unor formule magice care țin loc de argumente. Vrem ca valoarea să nu fie stabilită prin volumul aplauzelor, ci prin puterea operei de a rezista lecturii, comparației și timpului.

Până atunci, să se distribuie premiile, să se ridice paharele, să se rostească discursurile și să se fotografieze. Să se împartă medalii de carton și coroane din poleială, să se declare fiecare sezon drept o renaștere a literaturii și fiecare favorit al momentului drept profetul unei noi sensibilități. Istoria are răbdare. Ea nu se grăbește să aplaude.

Iar voi, snobi de duzină, adulatori ai gloriei de împrumut și judecători de ocazie ai valorii literare, faceți, măcar din când în când, un gest revoluționar: puneți mâna pe o carte bună! Citiți înainte să vă extaziați, comparați înainte să încoronați, gândiți înainte să repetați ca niște papagali. Mai lăsați osanalele și deschideți cărțile! Literatura nu-și dovedește valoarea prin premii, talentul nu se obține prin publicitate, iar mediocritatea, oricât ar fi poleită, tot mediocritate rămâne!

Vai de literatura care își caută gloria prin publicitate și de diletanții care, în loc să citească, se închină!