ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Dacă tot au ieșit la lumină, în aceste zile, informații publice despre foști oameni ai Securității care au fost lăsați, după 1989, să ocupe poziții importante în instituțiile statului, poate că ar fi momentul să privim mai atent și către alte biografii asupra cărora s-a așternut, convenabil, uitarea.

În cazul lui Mircea Cărtărescu, există mențiuni potrivit cărora, în 1981, ar fi avut gradul de sublocotenent în cadrul Securității și ar fi fost instruit pentru a deveni politruc. Dacă aceste informații sunt confirmate de documente, ele merită cercetate, nu trecute sub tăcere. Pentru că în jurul anumitor personaje culturale s-a construit, după 1989, un adevărat cult. 

Oameni prezentați drept repere absolute, autorități morale și intelectuale, figuri aproape intangibile ale culturii române contemporane.

Iar aici apare întrebarea spinoasă: cât din această consacrare ține de valoarea operei și cât ține de mecanismele instituționale — rețele culturale, edituri, burse, traduceri, premii și instituții — care decid, într-o măsură considerabilă, cine ajunge să fie vizibil în România și, mai ales, cine ajunge să fie vizibil în afara ei? Căci Mircea Cărtărescu a devenit, pentru o anumită treime a establishmentului cultural — Pleșu, Patapievici, Liiceanu — un fel de poet oficial al rafinamentului postcomunist: bursier, tradus, premiat, promovat instituțional până la consacrarea internațională.

Poate că, înainte de a ne întreba de ce Cărtărescu are atâtea premii, ar trebui să ne întrebăm altceva: cine l-a făcut atât de „premiabil”?

Cine l-a promovat? Ce rețele culturale, instituționale sau de altă natură au funcționat în jurul lui și în ce măsură au contribuit acestea la consacrarea sa? 

Iubitorii acestui idol de carton cunosc această informație sau vor spune că sunt invenții născocite din invidie: că este cel mai premiat, cel mai tradus, că restul sunt „mizerii”...

Nu, mizeriile sunt altele. Puțini, însă, i-au citit cărțile, publicate și traduse pe bandă rulantă de Humanitas si ICR. 
 
Așadar, dacă tot vedeți că țara este condusă de securiștii vechi și noi, hai să înțelegem și ascensiunea acestui...

Pentru că, uneori, ca să desființezi un idol de carton, nu ai nevoie doar de critică literară pentru a-i vedea mediocritatea; este suficient să-i citești biografia. 

P.S. Textul de față este un pamflet. Caustic, pe alocuri, dar asumat.
 
*

Am mai spus-o și o repet: nu există „cel mai mare scriitor”, după cum nu există nici o unitate de măsură capabilă să cântărească măreția unei opere. De aceea, cred că Premiul Nobel pentru Literatură ar trebui desființat. Există scriitori mari și scriitori mici – iar în această din urmă categorie își găsesc, inevitabil, locul scribii de ocazie, veleitarii, grafomanii și toți cei care confundă nevoia de a scrie cu vocația literaturii.

Acordarea Premiului Nobel pentru Literatură nu poate fi privită drept consacrarea unei ierarhii absolute a valorilor literare, ca și cum un verdict instituțional ar avea puterea de a stabili, o dată pentru totdeauna, cine este „marele” scriitor și cine nu. 

Această noțiune – aceea a Premiului Nobel pentru Literatură acordat unui „mare scriitor” –, repetată cu obstinație de criticii de salon și promovată de structurile invizibile care orchestrează piața literară, nu este doar o mistificare comodă, ci și o ofensă adusă spiritului creator autentic.

Literatura nu se supune rigorilor aritmetice și nu poate fi redusă la un clasament superficial, construit din trofee poleite și aplauze dirijate. Nu există unitate de măsură pentru profunzimea unei idei sau pentru tumultul unei pagini care răscolește sufletul cititorului.

În fond, arta adevărată refuză să fie încorsetată de criterii exterioare esenței sale.

În această lumină, Premiul Nobel pentru Literatură a ajuns, în ultimele decenii, să semene tot mai mult cu un spectacol al conformismului. 

Astăzi, pare tot mai mult un instrument de validare ideologică, un mecanism prin care sunt recompensați cei care servesc interesele unui sistem, nu cei care zguduie temeliile gândirii. De la an la an, aura sa de prestigiu se estompează, pierzându-și treptat legătura cu esența profundă a literaturii – aceea de a interoga, de a tulbura, de a dezvălui adevăruri incomode.

Nu este o simplă întâmplare că mulți dintre cei mai mari creatori ai secolului trecut au fost ignorați cu obstinație de acest premiu.

În locul lor, au fost așezați în vitrină autori aliniați la directivele epocii, creatori de discursuri sterile, ale căror opere răspund mai degrabă unor imperative externe decât unei chemări interioare. Adevărata literatură nu poate fi domesticită de comitete și jurii alcătuite după criterii obscure. Ea se naște dintr-o frământare intelectuală, dintr-un dialog nemijlocit cu umanitatea și cu existența.

Poate că, în fața acestei realități, nu sunt singurul care privește cu scepticism mecanismele consacrării oficiale. Căci ceea ce se premiază astăzi nu mai este nici originalitatea, nici curajul estetic, nici viziunea profetică. 
În locul lor sunt ridicate la rang de virtute obediența, adaptarea la ideologiile dominante și disponibilitatea de a susține narațiuni convenabile.

În această paradigmă, scriitorul autentic – cel care îndrăznește să spună ceea ce nu poate fi rostit, să sape acolo unde alții se tem să privească – rămâne adesea în umbră, lipsit de recunoașterea pe care o merită.

Și poate că, într-un fel, acesta este adevăratul semn al valorii sale: refuzul de a se lăsa redus la un simplu nume într-un palmares dictat de interese străine spiritului creator.

Literatura nu este și nu va fi niciodată o cursă cu câștigători prestabiliți. Ea rămâne un act de răzvrătire împotriva uniformității, un strigăt al libertății interioare care nu poate fi cumpărată sau validată de structuri efemere. Iar cei care o iubesc cu adevărat știu că valoarea unui scriitor nu poate fi dictată de un premiu, ci doar de ecoul pe care cuvintele sale îl lasă în conștiința unei lumi aflate într-o perpetuă căutare a adevărului.

Cu certitudine, există scriitori mai valoroși, atât în România, cât și în alte țări, dar care nu vor fi niciodată în atenția juriului care acordă Premiul Nobel pentru Literatură.

Nu îl includ aici și pe Mircea Cărtărescu – un dadaist întârziat – care, în opinia mea, nu este nici romancier, nici poet (de fapt, nu știu ce este!), un răsfățat al Sistemului, pe bani mulți (milioane de euro din bugetul statului), un „cățeluș” care latră la comanda păpușarilor...

Cine îl tot propune pe acest scrib? O comisie?

Cine verifică această comisie de evaluare și, mai ales, pe ce criterii sunt aleși membrii juriului?

„Reputația Premiului Nobel pentru Literatură a avut mult de suferit în urma scandalului din jurul Academiei. Decizia a fost luată de Academia Suedeză ca urmare a scandalului privind hărțuirile sexuale cu care s-a confruntat forul.

Cea mai mare criză din istoria Academiei Suedeze a avut drept consecință suspendarea celui mai așteptat premiu Nobel al anului.

Instituția se află în criză din noiembrie 2017, dată la care cotidianul suedez Dagens Nyheter a publicat mărturiile a 18 femei care afirmau că au fost hărțuite sexual de Jean-Claude Arnault, căsătorit cu academiciana Katarina Frostenson, care între timp s-a retras. Șapte dintre cei 18 membri ai Academiei Suedeze și-au anunțat demisia până în prezent.”

Și, cum „peștele de la cap se-mpute”, asistăm neputincioși la rostogolirea acestor metehne în spațiile ocupate vremelnic de așa-ziși critici literari și scriitori mediocri, care se vor lăuda între ei și își vor acorda reciproc tot felul de premii.

Mă amuz copios când descopăr „premianți” care au scris două-trei cărțulii de poezii, dar au primit douăzeci de premii literare.

Unde este valoarea literară?