Și nimeni n-a demonstrat mai bine această artă a nepăsării calculat-distructive decât Ion Iliescu – patriarhul tranziției infinite, artizanul democrației de fațadă și protectorul nevăzut al hoției oficializate.

În vreme ce naivii își imaginau că revoluția a adus libertatea, Iliescu a demonstrat, cu un calm de nomenclaturist școlit la Moscova, că adevărata libertate este să nu dai socoteală nimănui. Să trimiți minerii peste studenți ca să le explice, cu bâtele, superioritatea omului nou. Să oferi o viață tihnită tovarășilor de drum, în timp ce păstrezi o aparență de sobrietate pentru public. Căci, la urma urmei, ce nevoie ai de bani când ai totul gratis? Mașini blindate, coloane oficiale, avioane, vile de protocol – un fel de paradis socialist reșapat, fără inconveniențele penibile ale muncii reale.

Banii sunt pentru amatori. Un adevărat om al sistemului nu are nevoie de numerar când statul însuși îi este pus pe tavă. Și dacă mai primești și un certificat de revoluționar pentru meritul de a fi apărut la televizor exact la momentul potrivit, ce-ți mai poți dori? 

A, poate doar recunoștința oarbă a unei populații prea obosite să mai deslușească diferența dintre libertate și o colivie aurită.

Sub înțeleapta-i îndrumare, România a devenit un experiment reușit al cinismului politic. Mafia statală nu doar că a înflorit, ci a prins rădăcini adânci, transformând hoția într-un soi de virtute națională. Iliescu n-a furat – el doar a deschis porțile larg pentru alții. 

El era prea elevat pentru vulgaritatea jafului direct. În schimb, a creat terenul perfect pentru ca noii baroni ai democrației să prospere nestingheriți, în numele poporului, desigur.

Și poporul? Poporul a aplaudat, hipnotizat de televizoare, mulțumit să schimbe un Ceaușescu bădăran cu un comunist versat, cu zâmbet blajin și vocabular îngrijit. Manipularea? Un joc de copii pentru cineva care cunoștea atât de bine mecanismele fricii și ale obedienței. Sub masca blândeții, Iliescu a fost chirurgul rece al unui sistem care a învățat să-și devoreze criticii și să-și recompenseze slugile.

Când Ion Iliescu s-a retras din prim-planul politicii, a lăsat în urmă mai mult decât un sistem solidificat al corupției – a lăsat o moștenire mult mai perversă: arta președintelui-actor. Dacă până atunci politica păstra, măcar ca iluzie, pretenția autenticității, odată cu plecarea sa a devenit limpede că România nu mai avea nevoie de lideri în sensul clasic al cuvântului. De-acum, pentru a conduce nu mai era necesar să ai viziune, curaj sau substanță – era suficient să posezi o față prietenoasă cu obiectivul camerei de luat vederi și o abilitate decentă de a citi replicile fără să te împiedici de ele.

Emil Constantinescu a fost primul cobai al acestei noi paradigme. Profesorul universitar, cu aerul său de dascăl corect, promitea o revoluție morală într-o țară sufocată de cinismul iliescian. 

Dar, odată așezat în jilțul prezidențial, a descoperit că România nu este o sală de curs, iar baronii tranziției nu sunt studenții care așteaptă cuminți să ia notițe. Prins între idealismul teoretic și realitatea murdară a instituțiilor capturate, Constantinescu a devenit rapid un simbol al impotenței politice – un președinte care părea mai degrabă un figurant în propriul mandat. Când și-a încheiat cei patru ani de „neputință instituționalizată”, n-a părăsit doar Cotroceniul – a plecat și cu gustul amar al unui om care a înțeles, prea târziu, că puterea reală nu se găsește în discursuri frumoase. Emil Constantinescu a fost un profesor pierdut în labirintul politicii.

Traian Băsescu nu a fost un lider, ci un regizor de farsă politică, un matelot al tranziției care a intuit rapid că, în România post-Iliescu, politica nu mai era despre guvernare, ci despre acumulare—de influență, de averi, de putere ocultă. Cu un instinct perfect calibrat pentru spectacol, Băsescu n-a venit să conducă, ci să joace un rol, și l-a jucat cu perfidia unui aventurier cinic, dispus să-și vândă sufletul celui mai mare licurici, fără măcar să simuleze un strop de demnitate națională. A spus-o direct, fără rușine, căci știa că în România postcomunistă nu contează ce spui, ci cine te protejează.

Marinarul uns cu toate alifiile murdare ale tranziției a înțeles că vremurile nu mai cer lideri, ci performeri. Cu rânjetul său sardonic, replica de birjar unsuros și abilitatea rară de a transforma orice scandal într-o victorie de imagine, Băsescu n-a fost niciodată preocupat de România. El a transformat politica într-un circ în care doar spectacolul conta, nu consecințele. A lăsat în urmă un stat fragilizat, un sistem corupt consolidat și o generație care a învățat că, în România, supraviețuiesc nu cei mai buni, ci cei mai versați.

A fost și această lecție amară a regimului său: autenticitatea este un moft pentru naivi, iar adevărul—un detaliu neglijabil. Cât timp publicul e hipnotizat de spectacol, nimeni nu mai întreabă ce se ascunde dincolo de cortină. Și ce se ascundea? Un sistem de fidelități personale, o rețea de servitute politică, o țară abandonată cinic în mâinile intereselor obscure. Cu talentul unui escroc rafinat, Băsescu a creat un deceniu al degradării morale și instituționale, în care politica a devenit o joacă de golani, iar statul român—o pradă pentru cine știe să joace murdar.

Și apoi a venit Klaus Iohannis, maestrul impasibilității absolute, un președinte care a dus la perfecțiune arta de a nu face nimic. Dacă Ion Iliescu a demonstrat că un lider poate patrona un sistem corupt fără să se murdărească, Iohannis a ridicat inactivitatea la nivel de doctrină de stat. Spre deosebire de Băsescu, care măcar juca rolul actorului principal într-o piesă de prost gust, Iohannis nici măcar nu și-a bătut capul să mimeze interesul. A preferat să fie un figurant de lux, un decor prezidențial costisitor, lipsit de voce, de inițiativă și, mai ales, de orice urmă de responsabilitate.

Cu o prezență fantomatică și un discurs telegrafic, președintele-călător a făcut din inacțiune un modus operandi. România a trecut prin crize majore—sanitare, economice, sociale—dar Iohannis și-a păstrat imperturbabilă rutina vacanțelor, a ieșirilor rare și inutile, a frazelor rostite cu lehamite și a unui dispreț suveran față de ideea că președintele ar trebui să conducă, să inspire sau măcar să pară implicat.

Mai mult decât oricine altcineva, el a demonstrat că, în România, a fi președinte nu este o chestiune de viziune, de voință sau de competență, ci doar de decor. E suficient să fii acolo, să ocupi un birou și să aștepți ca timpul să treacă. Căci, în fond, cine are nevoie de un președinte care decide, când un ornament liniștit e mult mai convenabil pentru cei care trag sforile din umbră? 

Așa se scrie, dragi cititori, istoria unei funcții unde responsabilitatea este un moft, iar consecințele se revarsă, ca un blestem perpetuu, asupra celor care încă mai cred că votul lor contează. 

În România, președinția a devenit un decor de carton, un titlu fără substanță, unde cel care ocupă fotoliul de la Cotroceni nu trebuie să conducă, ci doar să existe – absent, impasibil, detașat, așteptând ca timpul să-i umple paginile biografiei oficiale.

Este, fără îndoială, cea mai ușoară meserie din lume: fără răspundere, fără inițiativă, fără viziune. O funcție care se moștenește nu prin merit, ci printr-un lung șir de aranjamente, unde singurul criteriu real este docilitatea față de cei care își împart cu adevărat puterea.

Și atunci, să ne prefacem surprinși când următorul „căpitan” al acestei corăbii cu cala spartă va fi tot un figurant? Să ridicăm din sprâncene când, în loc de salvare, vom primi încă o mască palidă a incompetenței, împinsă din culise de aceiași păpușari? Sau poate ar fi momentul să recunoaștem că, într-o țară unde iluziile sunt moneda de schimb a politicului, adevărata tragedie nu este cine vine, ci faptul că, indiferent cine vine, cursul rămâne același: direct spre naufragiu.