ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Au trecut treizeci și cinci de ani de la căderea simbolică a unei dictaturi. Trei decenii și jumătate în care românii, încrezători și răbdători, au sperat că democrația va însemna mai mult decât lozinci și fațade spoite. Că libertatea va aduce nu doar voturi, ci și pâine. Că tranziția nu va fi o condamnare colectivă la sărăcie, ci un drum – poate anevoios – spre o viață decentă. Dar timpul a lucrat împotriva lor. A supt seva visului românesc și a înlocuit speranța cu statistica rece, fără milă.

Astăzi, România este o țară europeană doar în hârtii și hărți. În realitate, este o republică a umilinței sociale, un spațiu în care suferința devine normă, iar sărăcia – moștenire. Peste 6 milioane de oameni, adică 33% din populație, trăiesc în sărăcie. O cifră halucinantă, o rușine continentală. Și nu e tot: 4 milioane dintre români sunt considerați ”săraci relativ”, iar alți 3,8 milioane se zbat în deprivare materială și socială severă – o formulare tehnocrată pentru foame, frig, izolare și lipsă de viitor.

Cei mai afectați? Copiii. Tinerii. Bătrânii. Adică exact acele categorii pe care o societate sănătoasă le protejează cu sfințenie. În România, 30% dintre copii trăiesc în sărăcie. Iar 25% dintre tinerii între 18 și 24 de ani se află în aceeași situație. Mulți dintre ei nu mai cred în viitor, nu mai visează – pentru că nu-și permit luxul visării. Pentru că, în acest prezent infectat de corupție și nepăsare, visul e un privilegiu.

În timp ce ”elitele” corupte, care conduc țara din umbră sau de pe ecranele televiziunilor de partid, se îngrozesc ipocrit de „pericolul Simion”, de „prăbușirea bursei” și de „instabilitatea leului”, România reală este deja în ruină. Acești „experți” în propagandă au guvernat, direct sau prin interpuși, vreme de treizeci și cinci de ani. 

Și iată „marea lor realizare”: 50% dintre tineri sunt forțați de împrejurările economice să trăiască încă sub același acoperiș cu părinții. Iar 20% dintre tineri nu au nici loc de muncă, nici nu urmează o formă de educație. Sunt o generație suspendată între disperare și exil. 

Bătrânii? Cei care au muncit o viață întreagă, adesea pentru nimic, sunt astăzi umiliți din nou. 24% dintre ei se confruntă cu lipsuri materiale severe, iar fără pensia mizeră pe care o primesc, 90% ar fi condamnați la sărăcie absolută. O treime trăiesc în risc de sărăcie. Într-o țară în care a îmbătrâni echivalează cu o pedeapsă.

Și mai grav: în această Românie dezmembrată moral și economic, există categorii întregi de oameni aruncați pur și simplu la margine – familiile monoparentale, persoanele fără adăpost, șomerii, locuitorii satelor izolate. Toți aceștia nu există în discursul oficial decât ca „statistică”, „problemă” sau, în cel mai bun caz, „beneficiari ai unor politici publice” care nu ajung niciodată să-i salveze.

Despre acești oameni nu se vorbește în campaniile politice. 

În schimb, se vociferează despre bursa de la București, despre leul care „s-ar prăbuși” dacă n-ar câștiga același grup de impostori care au condamnat România la mizerie. O țară întreagă este ținută captivă cu șantajul piețelor financiare, în timp ce piețele din satele românești sunt goale, iar bătrânii vând ceapă la colțul străzii pentru o pâine.

România este în pragul unui colaps social, dar e un colaps tăcut, acceptat, aproape naturalizat. Sărăcia a devenit peisaj. Umilința – un mod de viață. După 35 de ani de promisiuni, avem „recorduri” europene în tot ceea ce înseamnă lipsă, suferință și abandon. Aceasta este realitatea – nu cea a bursei, nu a campaniilor lustruite, ci a frigiderelor goale, a sobelor reci și a generațiilor pierdute. 

Întrebarea nu mai e „ce riscăm dacă schimbăm”, ci ce pierdem dacă nu schimbăm nimic.

Adevărata instabilitate nu e într-o schimbare politică, ci în continuitatea acestui regim de impostură, care a condamnat generații întregi la sărăcie, disperare și exod.

Căci ceea ce trăim nu este o democrație, ci o dictatură a imposturii. O dictatură care a sărăcit nu doar buzunarele, ci și sufletele. Iar cei care ne amenință cu viitorul, ar trebui să răspundă mai întâi pentru acest prezent devastator.