CNSAS – acea instituție care scotocește prin viscerele putrede ale istoriei recente – ne spune sec, birocratic, de parcă ar vorbi despre vânzările la hectar: „121.000 de colaboratori noi, pe lângă rețeaua existentă”. Oameni proaspeți, cu sufletul livrat la pachet, recrutați în ritm de marș funebru, cu ștampila Partidului pe frunte și teama în buzunar. Erau trimiși în societate ca niște viermi în cadavru, menirea lor fiind să miroasă, să sape, să toarne.

Cifrele îți taie respirația: aproape 100.000 de bărbați – deci, pilonii societății! – s-au transformat în cuie bătute în sicriul libertății. 21.000 cu studii superioare – elitele educației, elitele trădării. 800 de elevi, minori, vârâți în mecanismul monstruos al suspiciunii de mici, ca-ntr-un ritual satanic. 1.700 de studenți, acei visători cu capul în nori, învățați să-și toarne colegii ca pe vremea Inchiziției. 1.500 de medici – ce ironic sună Jurământul lui Hipocrate rostit de un informator. 1.200 de juriști – apărători ai dreptății cu buletin de delator. 2.000 de preoți – păstori de suflete cu crucea într-o mână și raportul către ofițerul de legătură în cealaltă. 6.300 din învățământ – apostoli ai minciunii sistematice, care predau copiii direct în ghearele poliției politice. Dar ceea ce îți dă cu adevărat fiori nu este cifra. Nu, cifra e rece. Ceea ce îngheață sângele este firescul cu care aceste fapte au fost acceptate, interiorizate, perpetuate. Trădarea nu mai era o excepție. Era un mod de viață. O economie paralelă a fricii, o rețea de păianjen în care orice licăr de gând liber era sugrumat în fașă.

Ah, Ceaușescu! Ce epocă! Ce epopee de beton și frică! În timp ce unii văd în „Epoca de Aur” blocurile gri și alimentele raționalizate ca pe semne ale unei „lumi ordonate”, realitatea e că marele „conducător iubit” a clădit o rețea sufocantă de frică organizată. În timp ce tractorul ara pământul, informatorul ara mințile.

O fabrică de turnători cu trei schimburi, un „combinat” de suflete frânte și destine măsluite.

La export trimiteau grâu și minereu, dar în interior cultivau suspiciune, delațiune și slugărnicie metodică.

În fiecare uzină, un ochi.

În fiecare școală, o ureche.

În fiecare biserică, o mâna ridicată, nu spre Dumnezeu, ci spre ofițerul de caz.

Și iată-i acum, în prezent, pe urmașii delatorilor de ieri – mângâindu-și cuvintele de bine pe rețelele sociale, pierzându-și lacrimile în amintirea cozilor de la lapte, strigând că „era mai bine pe vremea lui Ceașcă”, că „măcar atunci aveai loc de muncă” – da, în dosarul altuia, în fișa de filaj, în turnătoria lunară. Nostalgici ai rușinii, poeți ai delațiunii, bocitoare profesioniste ale dictaturii, cu sufletul încă ancorat în carnea putredă a vechii orânduiri. Nu-i mai doare de oameni, îi doare că nu mai pot fi stăpâni peste frică, că nu mai pot turna cu carnetul roșu pe masă și cu telefonul „scurt” în sufragerie. Moștenitorii unei patrii vândute la bucată, azi moralizatori de profesie, atunci turnători cu normă întreagă. România lor e o hartă a complicității, iar visul lor e să o coloreze din nou în griul delictului organizat...

Și cum să nu jelească azi delatorii reciclați, când Securitatea n-a pierit, doar s-a pensionat cu drepturi de autor?

Unii dintre ei sunt azi analiști politici.

Alții – academicieni de buzunar.

Unii dau lecții de patriotism la televiziuni, deghizați în „formatori de opinie”.

Alții conduc instituții.

Mulți poartă numele neamului pe buze și trădarea în sânge.

România anilor ’70-’89 n-a fost doar o dictatură. A fost o fabrică de complicitate.

Și astăzi, între ruinele morale lăsate de acea epocă, încă se ridică – nestingheriți – urmașii ei…Cu legitimație de presă, de partid sau de „patriot”.

Securistanul s-a conservat. Dosarul e digital acum. Dar ochiul care te pândește e tot acolo.

Și poate, chiar în spatele tău, cineva scrie încă un raport. Cu numele tău.

( Acesta este un pamflet)