ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


”Patria este norodul, nu tagma jefuitorilor!”
 
A fost un timp când „patria” însemna norodul. Așa a rostit Tudor Vladimirescu: nu pentru o clică, nu pentru o tagmă, ci pentru cei mulți, pentru demnitatea lor. A murit pentru acest cuvânt, iar trupul lui nu a fost găsit niciodată — ca și cum istoria ar fi vrut să lase deschisă rana. 

După 205 ani, mă întreb unde s-a ajuns. Ce mai este această țară? Poporul nu decide, nu contează. Supraviețuiește. 
 
În schimb, prosperă o castă sigură pe sine, abilă în a împărți funcții și privilegii, pricepută în a face din putere un prădător.
Sensul s-a răsturnat: patria nu mai pare a fi norodul, ci tagma jefuitorilor.
 
Cea mai grea pierdere nu este economică, ci morală. Când oamenii nu mai cred că țara le aparține, când se simt străini în propria lor casă, atunci ruptura este adâncă. Și poate că adevărata răscolire a lui Tudor Vladimirescu nu va fi într-un mormânt fără cruce, ci în conștiința noastră, dacă vom mai avea curajul să redăm cuvintelor sensul lor originar.
 
Când eram elev de liceu, în 1987, un profesor – un om care îndrăznea să spună adevărul în șoaptă – ne-a mărturisit o realitate crudă: în România nu puteai face nimic dacă nu erai membru al Partidului Comunist Român. Nu era un sfat, era un verdict. Fără carnet de partid nu existai. Nu avansai profesional, nu erai promovat, nu erai luat în seamă. Dimpotrivă, erai suspect. Intelectualul era tolerat doar dacă era obedient. În rest, era privit cu o ostilitate surdă.
 
Se instalase o dictatură a nonvalorii. Nu conta competența, doar apartenența. Se crease o castă de activiști improvizați, oameni adesea fără cultură și fără deschidere, dar cu putere administrativă. Unii purtau în ei o ranchiună istorică împotriva celor care citeau, care gândeau, care nu puteau fi ușor încolonați. Intelectualul
 devenise, în mod pervers, „dușman al poporului”.  Așa a fost până în 1989.
 
Dar întrebarea care mă macină, după decenii de la căderea oficială a regimului, este alta: ce s-a schimbat în esență? Am schimbat doar decorul, dar nu și mecanismul? S-a înlocuit o emblemă cu alta, o lozincă cu alta, dar a rămas aceeași structură de putere, aceeași selecție inversă, aceeași promovare a docilității în detrimentul competenței?
 
În locul carnetului roșu ți se cere aliniere. Iar ședințele de demascare au fost înlocuite cu linșaj mediatic. Au dispărut plenarele ideologice, dar există directive informale. 
În locul unei dictaturi declarate, avem o confuzie organizată, în care nonvaloarea prosperă tocmai pentru că este utilă.
 
Mediocritatea este mai ușor de controlat decât excelența. Omul slab acceptă compromisuri; omul competent pune
întrebări. 
Și atunci, într-o societate în care promovarea nu se face pe criteriul meritului, ci pe cel al loialității față de grup, rezultatul este inevitabil: degradarea instituțiilor, erodarea culturii, distrugerea memoriei colective.
 
Cultura devine un decor banal. Valorile sunt relativizate până la dizolvare. 
În locul unei elite autentice, apar figuri promovate agresiv, susținute de rețele care își apără privilegiile. Se creează iluzia succesului, dar substanța lui lipsește.
Și astfel, patria nu mai este norodul.
 
Norodul supraviețuiește. Plătește taxe, îndură inflație, pleacă la muncă în străinătate, trimite bani acasă, își îngroapă părinții și își vede copiii plecând. Poporul nu este consultat cu adevărat. Invocat retoric, este ignorat în fapt. În numele lui se guvernează, dar fără el.
 
În schimb, s-a consolidat ceea ce am putea numi „tagma jefuitorilor”. 
 
O capturare lentă, sistematică, a tuturor resurselor: materiale, simbolice, morale. Când un popor nu mai crede în merit, când tinerii înțeleg că succesul depinde de apartenență, nu de valoare, când oamenii competenți aleg exilul interior sau exterior, rana devine adâncă. Patria se transformă într-un spațiu geografic fără coerență morală.
 
Și totuși, întrebarea rămâne: este aceasta o condamnare definitivă? Tudor Vladimirescu nu a luptat pentru o castă, ci pentru ideea că patria aparține celor mulți. Poate că adevărata lui moștenire nu este revolta armată, ci această definiție simplă și radicală: patria este norodul.
 
Vom reuși vreodată să redăm acestui cuvânt sensul pierdut, să reașezăm meritul deasupra apartenenței și competența deasupra obedienței?
Până atunci, rămâne neliniștea. Și întrebarea.