Într-un celebru film românesc din 1955, „Și Ilie face sport”, spectatorii erau invitați să râdă de un personaj care, fără pic de talent și fără cea mai mică pregătire, se visa mare campion. Era o comedie savuroasă, construită cu inteligență și ironie fină, în care ridicolul era demascat prin umor.

Dincolo de aparența unei povești despre sport, filmul oferea o satiră subtilă a omului care nu se pricepe la nimic, dar se crede bun la toate. Paradoxal, deși realizată în plină epocă comunistă, această comedie a supraviețuit tuturor regimurilor. Motivul este simplu: nu vorbea despre sport, ci despre eterna impostură.
La peste șapte decenii de la premieră, scenariul pare mai actual decât oricând. Nu s-a învechit. Dimpotrivă, pare să fi devenit un manual nescris de funcționare a societății. Diferența este că, atunci, râdeam într-o sală de cinema.
Astăzi, asistăm la aceeași reprezentație pe scena politică.
Ilie nu mai face sport.
Astăzi, Ilie face pe premierul.
Nu are experiență. Nu are anvergură. Nu are autoritatea pe care o conferă competența. Are însă o încredere nemărginită în propria persoană, suficientă pentru a aspira la orice funcție.
În România de astăzi, lipsa competenței nu mai pare un obstacol. De multe ori, pare chiar o recomandare.
În film, spectatorii râdeau. Știau că asistă la o farsă și se bucurau de ea ca de orice comedie bine scrisă.
Astăzi, cortina nu mai cade. Farsa continuă după fiecare jurnal de știri. Actorii au devenit demnitari, decorul s-a mutat în Palatul Victoria, iar nota de plată a spectacolului este achitată, zi de zi, din buzunarul contribuabilului.

Cea mai tristă schimbare nu se regăsește însă în personaj. Ilie a existat întotdeauna. Fiecare epocă și-a avut propriul Ilie, convins că poate ocupa orice funcție fără să stăpânească vreun domeniu. Schimbarea adevărată se vede în sală. Publicul nu mai râde. Publicul aplaudă. O parte însemnată a societății nu mai face deosebirea dintre valoare și impostură, dintre merit și propagandă, dintre competență și improvizație.

În 1955, comedia satiriza un singur personaj. În 2026, distribuția s-a extins considerabil. Rolurile se împart cu o generozitate greu de explicat, aplauzele pornesc înainte de ridicarea cortinei, iar mediocritatea urcă pe scenă cu morga geniului și coboară în ovațiile unei galerii care confundă zgomotul cu valoarea și propaganda cu meritul.
Caragiale n-ar mai avea nevoie să scrie nimic. I-ar fi de ajuns să privească. Cațavencu ar părea un amator în fața noilor maeștri ai demagogiei, Dandanache ar trece drept un administrator cu experiență, iar Trahanache ar fi privit ca un model de rigoare instituțională.

În România nu se mai joacă de mult comedia absurdului. Impostura a devenit spectacol permanent, iar puterea – scena pe care mediocritatea își joacă rolul principal. Publicul, în loc să ceară căderea cortinei, a ajuns să aplaude fiecare reprezentație.
Poate că adevărata lecție a filmului din 1955 nu era despre sport. Era despre vanitate, autosuficiență și iluzia competenței. După mai bine de șapte decenii, lecția a rămas aceeași. Numai decorul s-a schimbat.
Finalul are același gust amar.
Fiecare popor își merită propriul Ilie. Odinioară râdeam de el.

Astăzi, el râde de noi.

Producția de energie a României - desen de Mihai Boboc. Foto cu Ilie la Lucian Ciuchiță: