Într-o seară, soarta mi-a trimis o revelație pe patru roți: un Bolt. Aplicația mi-a scris candid, ca o soră mai mică și naivă: „În 2 minute vine Mohamed”. Am zis: „Ei, hai, glumește aplicația Bolt. O fi vreo poreclă de cartier, un pseudonim, poate vreun nea Mitică ascuns sub vreun turban digital”. Dar nu. Realitatea m-a lovit frontal, ca un tramvai 41 scăpat de sub control.

Apare o mașină nou-nouță, lucioasă, ca ieșită dintr-un showroom. Din ea coboară un șofer brunet, tăcut, solemn, cu aerul unuia care a citit Coranul în pauzele dintre curse. Îmi aruncă o engleză cu accent de fluier:
— You… client?

„Client sunt, dar dumneata ești surpriza serii”, gândesc. Hai să purtăm un dialog civilizat, să facem schimb de politețuri intercontinentale.

Aflu, ce să vezi, că e din Pakistan. „Islamabad”, îmi precizează cu gravitatea unui manual de clasa a V-a. Eu, ca un student silitor la geografie, confirm imediat: „Da, știu, din 1967 e capitala, înainte era Karachi!” Îl simt pe om că se luminează, de parcă i-aș fi validat întreaga existență. Îi dau și eu ocazia să se mândrească: „Și unde ai lucrat până acum?”
„Dubai, taxi driver”, răspunde prompt, cu aerul unuia care a condus personal prinții Emiratelor din mall în moschee.

Ei, și? Îl provoc, ca să înțeleg migrația: „De ce ai plecat din locul unde curge aurul negru pe sub trotuare?”
„Heat, sir. Fifty-five degrees. Outside, you die. Inside, only AC.”

Ce să-i faci? Omul are dreptate. Și eu am trăit experiența Dubaiului: trei minute afară și te topești ca o bucată de slănină uitată pe sobă. Îl cred, îl înțeleg, și, pentru prima dată în viața mea, dau dreptate unui taximetrist internațional.
Dar omul nu se lasă mai prejos. Îmi întoarce mingea cu grația unui tenismen pakistanez de garaj:
— Voi, românii, aveți ceva cu musulmanii?

Înghit în sec. Clar, se pregătise pentru întrebare, parcă făcuse briefing înainte să-și ia cursa. Îi răspund diplomatic, cu zâmbetul unui ambasador la recepție: „Nu, atât timp cât nu blocați străzile pentru rugăciuni, cum faceți voi prin Paris.”

El, senin, aproape plictisit, ca și cum ar fi vorba de un espresso scurt:
— But only 20-30 minutes…

Mă apucă râsul. Îi răspund ca un creștin cu simțul ridicolului: „Ei, dragă Mohamed, mai bine rugați-vă la voi în apartamente. E mai comod și, în plus, nu vă claxonează vecinii.”

El tace, eu tac. Iar Bucureștiul, sătul și resemnat, ne privește de după perdelele apartamentelor închiriate de asiatici din Bangladesh, Pakistan și Sri Lanka, care au monopolizat Glovo, taxiurile și probabil, mâine-poimâine, și comitetele de bloc. Aceeași expresie obosită, ca după o noapte albă de negocieri cu istoria.

Concluzia? Bucureștiul e și al lui Mohamed. Iar noi, restul, să nu încurcăm circulația… nici stradală, nici religioasă.