ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!



„Abia după aberanta decizie a Curții Constituționale am învățat că adevăratul scop al tuturor întâmplărilor de necrezut din ultimele zile a fost declanșarea haosului, scoaterea vieții publice din România în afara raționalității”, scria Ana Blandiana, cu un aer de indignare aproape profetic. Dar cine este, de fapt, Ana Blandiana? Ce relevanță are cuvântul unei figuri pe care posteritatea o privește adesea printr-o lentilă mitologică, forjată de o presă obsedată de eroismul post-decembrist? 

De ce se ivește această poetă de fiecare dată când sistemul își cere tribul de voci, alături de celelalte flașnete docile? Simplu spus: întreaga ei viață a fost conturată de același sistem care a știut să o răsfețe, să o apere și să o așeze pe un piedestal convenabil. Este firesc, așadar, ca glasul ei să răsune doar la comandă, asemenea unui ecou bine regizat. Dar poate o astfel de voce să aibă greutate doar prin prisma premiilor oferite cu generozitate? Sau ar fi fost nevoie, mai degrabă, de o probitate morală care i-a lipsit întotdeauna, rămânând, astfel, o umbră decorativă a unei conștiințe autentice?

Ana Blandiana – o icoană a mistificării istorice

Ana Blandiana, considerată una dintre vocile marcante ale literaturii române contemporane, este, mai degrabă, expresia perfectă a mistificării operate într-o epocă de tranziție. Dincolo de aura disidenței, biografia sa dezvăluie o figură privilegiată și protejată de regimul comunist, un paradox viu într-o lume literară sfârtecată de cenzură și conformism.

Dacă aruncăm o privire atentă asupra parcursului literar al Anei Blandiana, observăm o continuitate editorială remarcabilă într-o epocă în care mulți autori erau reduși la tăcere. Bibliografia sa între 1964 și 1989 cuprinde 17 volume publicate — un număr aproape imposibil pentru un autor învăluit în disgrația regimului. Privilegiile nu s-au oprit aici: accesul la călătorii în Occident, traducerile în limbi europene și recunoașterea oficială, inclusiv decorația „Ordinul Meritul Cultural”, clasa a IV-a, oferită de Nicolae Ceaușescu în 1984, contrazic flagrant imaginea de disidentă neîndoielnică.

Mitul disidenței

Se vorbește adesea despre două perioade de „interdicție” în viața sa literară: una între 1959 și 1964, alta între 1985 și 1986. Prima este aproape ridicolă — la doar 17 ani, Blandiana nu putea fi considerată o amenințare pentru regim. Cea de-a doua, în 1985, este contrazisă de publicarea a două lucrări: „Autoportret cu palimpsest” și traducerea în maghiară a poeziilor sale. Cum se poate justifica acest paradox între interdicție și o activitate editorială prolifică, dacă nu printr-o relație specială cu autoritățile?

Un episod revelator întruchipează publicarea poeziei „Odă” în Almanahul Luceafărul din 1983, o creație ce respira conformismul vremii. Această poezie, departe de spiritul unei rezistențe autentice, îmbină tonul encomiastic al epocii cu loialitatea răsplătită generos de regim. Nu este un act de curaj, ci mai degrabă un exercițiu de adaptare într-un context politic rigid.

Blandiana face parte dintr-o generație literară ce a marcat tranziția de la tradiția interbelică la realismul socialist. Spre deosebire de scriitorii precum Lucian Blaga sau Vasile Voiculescu, marginalizați ori interziși, figuri precum Blandiana sau Ioan Alexandru au prosperat sub umbrela ideologică. Această generație a fost instrumentul prin care regimul a încercat să rescrie canonul literar, substituind creația autentică cu o literatură angajată. Răsplătite cu tiraje colosale, traduceri în străinătate și premii fastuoase, aceste figuri au devenit mai degrabă produsele unui sistem decât voci autentice ale disidenței.

Ana Blandiana este, în esență, o figură emblematică pentru contradicțiile culturale ale României comuniste și post-comuniste. Ridicată la statutul de icoană, povestea sa dezvăluie fragilitatea unui edificiu construit pe compromisuri și privilegii. Iar când rotițele puterii s-au întors pentru a ajusta echilibrul, rămâne doar un surâs — al Blandianei, al literaturii și al istoriei —, care nu poate ascunde pe deplin adevărul.

Surâsul Blandianei, cu întreaga sa delicatețe aparentă, ascunde ecoul devastator al unui surâs al Hiroshimei în cultura noastră — un paradox al supunerii față de un sistem care, cu o măiestrie rece, știa să-și răsfețe și să-și ridice protejații, oameni privați de onoare și demnitate, ce se cățărau în ierarhia socială printr-o umilă și adâncă obediență.