Umbrele trecutului, lumina speranței

Au trecut 35 de ani… Sau, mai bine spus, în urmă cu 35 de ani, a avut loc ceea ce istoria numește revoluție, dar care, pentru mulți dintre noi, a fost de fapt o lovitură de stat.

Pe atunci eram prea tânăr pentru a discerne între adevărurile crude și iluziile fabricate. Am luat parte cu trup și suflet, expunându-mi tot ce aveam mai de preț în fața urii și a gloanțelor. M-am ridicat în picioare, la fel ca mii de alți tineri, sfidând un regim dictatorial care ne trata ca pe o colonie penitenciară, lipsindu-ne de demnitate și de libertate.

Privesc acum în urmă, la acel tânăr de 20 de ani care, în mijlocul focului evenimentelor, a descoperit o realitate covârșitoare: Libertatea este cea mai de preț valoare pentru umanitate. Fără ea, existența devine o umbră lipsită de sens. Sistemul mizerabil al dictaturii întotdeauna și-a dorit un singur lucru: să transforme oamenii într-o masă de sclavi, conduși prin frică și teroare.

Anii au trecut, dar rănile nu s-au închis. Am privit cum acea libertate pentru care ne-am riscat viața s-a transformat într-un simulacru. Cei care ne-au promis o nouă eră nu au făcut altceva decât să schimbe decorul. O garnitură de comuniști a fost înlocuită cu alta, dar pilonii puterii au rămas aceiași. Sistemul unic al partidului comunist a fost fragmentat în mod deliberat în mai multe formațiuni, într-un spectacol grotesc menit să dea iluzia pluralismului politic.

Poporul, e drept, s-a prins de această mascaradă, dar prea târziu. 35 de ani de minciuni, manipulări și sfidări naționale ne-au adus într-un punct critic. Am fost tratați ca un popor de mâna a doua, victimele unor interese străine care au permis aducerea alogenilor în fruntea țării. Acesta nu este doar un accident al istoriei, ci rezultatul unui plan bine pus la punct pentru a înjosi și subjuga o nație care odată visa la măreție.

Totuși, în acești noi zori, încep să se vadă contururile unei speranțe. Poate că monstrul cu șapte capete, cel al nonvalorii și al urmașilor comuniști, își va găsi sfârșitul. Este dorința adâncă a unui popor care, de prea mult timp, a fost înjosit și trădat. Este momentul unei schimbări autentice, înainte ca indiferența noastră colectivă să devină o pată grea în istorie.

Gata. A venit clipa ca adevărata schimbare să ne aparțină, ca libertatea și demnitatea să nu mai fie doar cuvinte mari rostite în vânt, ci realități palpabile pentru fiecare dintre noi. Altminteri, riscăm să pierdem tot ceea ce înseamnă să fim oameni liberi, să ne pierdem propria identitate și dreptul de a scrie viitorul cu mâinile noastre.

Decembrie pe valuri

Mă încearcă o apatie subtilă, ca o ceață ce pare să-mi învăluie sufletul. Mă lupt să o risipesc înainte să strivească pasiunea care îmi întreține iubirea pentru viață, cu toate imperfecțiunile ei. Poate că un exercițiu de reflecție asupra eliberării sufletești, o contrapondere la sumbrul existenței noastre, m-ar putea ajuta...

Un adevăr usturător, care ne-a trebuit mult timp să-l înțelegem și, într-o oarecare măsură, să-l acceptăm, se conturează astfel: „Oamenii au fost creați ca să fie iubiți, iar obiectele să fie folosite în interesul lor.” Haosul ce ne copleșește astăzi, propagându-se cu viteza undelor electromagnetice, derivă din inversarea acestui echilibru. Acum, lucrurile sunt prețuite mai presus de toate, iar oamenii sunt folosiți și rareori apreciați.

Fiecare suflet are un spațiu vast deschis introspecției. Însă, când acest orizont se îngustează radical, omul acela devine prizonierul unei viziuni limitate, transformându-se într-un fanatic al propriului punct de vedere. Să fii conflictual, să-ți etalezi cu înverșunare părerile, să tragi concluzii constante și definitive – toate acestea sunt forme periculoase de alienare. Îți pierzi respectul celor din jur, iar, inevitabil, urmează o izolare intelectuală.

Să nu fiu înțeles greșit. Nu mă refer la cineva anume, ci exprim o opinie generală. Totuși, pentru a clarifica și evita interpretările greșite, să luăm câteva exemple, ca studii de caz. Îmi vin în minte figuri precum „plăvanul”, „șmecherul penal”, „politicianul agramat”, „divele dezbrăcate”, „babele omnisciente”, „proști cu carte” sau „analfabeți funcțional”.

Evident, astfel de personaje abundă în spațiul public, dar am ales doar câteva, dintre cele mai ostentative și supraexpuse. Aceste figuri sunt de-a dreptul lamentabile și, într-o lume care ar respecta adevăratele valori, nu ar avea ce căuta pe ecranele televizoarelor. De ce un profesor dintr-un sat uitat de lume este marginalizat, deși valoarea lui reală depășește de mii de ori pe cea a acestor pseudo-modele?

În fond, modelul capitalist ne oferă un răspuns simplu, dar cinic. Se cultivă cu bună știință ideea că unii trebuie să devină obscen de bogați pentru a inspira masele. Cei mulți vor continua să se îndatoreze și să facă pacturi cu diavolul pentru bunuri materiale. Din păcate, în această goană, bogățiile spirituale dispar complet din peisaj.
Revenind la noi, mă întreb: de ce Binele pare mereu să întârzie?

Decembrie se va topi rapid, asemenea unui val ce se sfarmă de un țărm rece.

Nu-mi place această clipă, iar viitorul mă îngrijorează. Timpul trece, neobosit, iar anii care vin îmi provoacă teamă…