ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Există, în lumea literară, o formă de vanitate mai primejdioasă decât simpla îngâmfare: aceea a mediocrului care, după ce a scris câteva versuri, a umplut câteva pagini sau și-a tipărit o carte, începe să se creadă scriitor. Nu doar autor — ceea ce ar fi, până la urmă, un fapt obiectiv — ci scriitor, în sensul deplin, solemn și aproape sacru al cuvântului. 
Își așază numele alături de cele ale marilor scriitori, își confecționează o statură literară pe măsura propriului orgoliu și, în cele din urmă, ajunge să creadă că simplul fapt de a fi publicat o banală lucrare, o maculatură în cel mai deplin sens al cuvântului, îi conferă, de la sine, un loc în istoria literaturii. 

Vă mărturisesc că am întâlnit în această viață o sumedenie de epigoni, de veleitari și de maculaturiști. Oameni care scriu fără să fi înțeles vreodată ce înseamnă cu adevărat literatura. Persoane care confundă inspirația de moment cu talentul, versificarea cu poezia, tipărirea unei cărți cu consacrarea și lauda câtorva prieteni cu judecata critică. 
În limba lor, în cercul lor restrâns și în universul lor de oglinzi, ei se numesc scriitori.
Este o blasfemie intelectuală dacă ne gândim, fie și numai pentru o clipă, la cei care au trecut înaintea noastră prin templul literaturii. Pentru că înainte de a-ți pune coroana pe cap ar trebui să te întrebi cine au fost înaintașii tăi. Cine au fost cei cu adevărat mari?  Cine au creat lumi care au supraviețuit timpului?

Ce distanță uriașă este între un vers oarecare, alcătuit după regulile unei sensibilități comune, și un vers care devine parte din conștiința unei limbi! Ce prăpastie între o carte care se tipărește și o operă care rămâne! 
Între a scrie și a crea există aceeași diferență ca între a pune cuvinte pe hârtie și a le da acestora o viață pe care n-au avut-o înainte.

Să te împopoțonezi asemenea unui păun cu versuri infantile este exact ceea ce se întâmplă în zilele noastre cu poeții de duzină care, culmea, sunt membri ai Uniunii Scriitorilor. Cine va face, oare, curățenie în această ogradă literară în care s-au adunat atâția epigoni și maculaturiști? Varujan Vosganian se face că plouă!
Neavând nicio reacție în acest sens, este firesc ca, în suficiența și ignoranța lor, să se prezinte în fața lumii cu câteva versuri de nivel școlăresc și să pretindă că pot fi comparați cu Eminescu, Arghezi, Blaga, Marin Sorescu sau Nichita Stănescu. Aceasta nu mai este doar naivitate, ci o formă de tupeu intelectual care frizează absurdul.

Un mare scriitor nu devine mare pentru că își proclamă măreția. Dimpotrivă. Istoria literaturii este plină de oameni care s-au crezut genii și pe care timpul i-a măturat fără urmă. Gloria autentică nu se proclamă, se construiește. Ea nu se obține prin autopromovare, prin complicitatea unui grup de admiratori sau prin repetarea obsesivă a propriului nume. Ea se cucerește prin operă.

Mediocrul însă are nevoie să fie recunoscut înainte de a fi valoros. El nu poate suporta timpul, fiindcă timpul este cel mai sever critic. De aceea, își caută imediat un public care să-i confirme ceea ce vrea să creadă despre sine — vezi, de pildă, cazul lui Mircea Cărtărescu. Își construiește un mic tribunal în care este, simultan, autoritatea, judecătorul și laureatul. Iar dacă cineva îndrăznește să-i pună opera sub lupă și să-i conteste valoarea prin argumente, începe scandalul.
Aici apare una dintre cele mai interesante patologii ale vanității literare: incapacitatea de a suporta critica.

Câtă vreme este lăudat, mediocrul este blând, generos, fratern și „iubitor de literatură”. Dar să-i analizezi textul cu instrumentele criticii literare, să-i arăți contradicțiile, platitudinile, imitațiile, imaginile convenționale, metaforele uzate sau să-i compari versurile cu adevăratele modele ale tradiției — și vei vedea cum omul de litere se transformă într-un combatant.

Își apără idolii de carton cu furia unui soldat care nu știe nici măcar pentru ce război luptă, dar este convins că face parte din armata celor care vor învinge.

De fapt, nu-și apără idolul. Se apără pe sine.

Pentru că atunci când critici autorul pe care el l-a transformat în model absolut, mediocrul simte că este atacată propria lui identitate. Idolul devine un paravan în spatele căruia își ascunde insuficiențele. Dacă idolul său este mare, iar el se revendică din acel idol, atunci — în logica lui simplistă — și el trebuie să fie mare. 
Nu mai există distanță între maestru și discipol, între geniu și imitator, între creator și epigon. Totul este redus la aceeași înălțime, pentru ca nimeni să nu mai poată vedea diferența.

De aici și obsesia pentru ierarhii imaginare.

Poetul mediocru se proclamă adesea în fruntea literaturii, deși poezia este doar una dintre formele literare și, în multe privințe, una dintre cele mai accesibile pentru cel care dorește să-și confunde emoția cu creația. A scrie câteva versuri nu presupune neapărat construirea unui univers. Uneori presupune doar fragmentarea unor fraze și așezarea lor pe rânduri scurte.

Dar literatura adevărată cere mai mult.

Cere cultură, disciplină, memorie, arhitectură interioară, observație, inteligență, stil și, mai presus de toate, o voce proprie. Iar când trecem de la poemul scurt la proză, exigențele devin și mai nemiloase. Eseul cere gândire. Nuvela cere construcție, tensiune, economie și personaje. Romanul cere aproape totul: lume, structură, psihologie, ritm, perspectivă, dialog, memorie, viziune și puterea de a susține sute de pagini fără ca vocea autorului să se prăbușească sub propria greutate.

De aceea, nu orice poet este un prozator și nu orice prozator este romancier.

Romanul este, poate, una dintre cele mai crude probe la care poate fi supus talentul unui scriitor. În poezie te poți ascunde uneori în spatele unei imagini frumoase, al unei emoții autentice sau al unui fragment memorabil. În roman nu mai ai unde să te ascunzi. 
Ai nevoie să creezi personaje credibile, care trăiesc aievea într-o lume pe care ai inventat-o. Este necesar să scrii frumos, dar și să construiești o lume coerentă, să-i dai sens și să știi încotro îți conduci cititorul.

Aici se vede diferența dintre talent și ageamiu, dintre veleitar și scriitor.

Poetul mediocru nu vrea însă să audă nimic din toate acestea. El preferă legenda personală. Își construiește o imagine despre sine și, apoi, își caută argumentele care să o susțină. Dacă îi spune cineva că versurile sale sunt slabe, va răspunde că acel critic „nu înțelege poezia”. Dacă i se demonstrează că imită, va spune că este „influențat de marii poeți”. Dacă i se arată că scrisul său este superficial, va invoca „simplitatea”. Dacă textului îi lipsește profunzimea, va pretinde că este „ermetic”.

Orice defect trebuie transformat într-o virtute. Imberbul într-ale creației literare se crede scriitor.
Aceasta este una dintre marile arme ale mediocrului: redefinirea eșecului drept originalitate.

Și astfel, în loc să învețe, se înverșunează. În loc să se îndoiască de sine — ceea ce ar fi primul semn de inteligență artistică — își consolidează vanitatea. În loc să se întrebe dacă merită să fie numit scriitor, cere lumii să-l recunoască drept autor, creator, scriitor, ba chiar mai valoros decât Platon!
Dar literatura nu este o democrație a orgoliilor. Chiar nu vă este rușine, voi, producători de maculatură, să vă proclamați scriitori?

Nu toți cei care scriu sunt scriitori. Așa cum nu toți cei care cântă sunt muzicieni și nu toți cei care pictează sunt pictori. 
Între actul de a produce ceva și actul de a crea există o diferență pe care numai timpul o poate măsura cu adevărat.

Și poate că aici ar trebui să înceapă adevărata modestie a celui care scrie: în conștiința propriei insuficiențe.

Cel care a citit cu adevărat marile opere știe cât de greu este să scrii o pagină bună. Cel care a înțeles literatura știe cât de rar apare o frază care să aibă viață proprie. Cel care a stat în apropierea marilor cărți nu se grăbește să se declare mare scriitor. 
Dimpotrivă, cu cât înțelege mai mult, cu atât devine mai prudent în judecarea propriei valori.

Mediocrul procedează invers.

Cu cât știe mai puțin, cu atât este mai sigur de propria „genialitate”.
Iar aceasta este, poate, cea mai tristă formă de vanitate: aceea în care omul nu mai are nevoie de operă pentru a se simți consacrat. 
Îi este suficientă propria imagine despre sine.

În cele din urmă, timpul va face ceea ce niciun critic, niciun prieten și nicio campanie de autopromovare nu poate face: va separa literatura de maculatură. Va lăsa în urmă ceea ce are substanță și va îngropa ceea ce a existat numai din orgoliu.

Pentru că literatura adevărată nu are nevoie de indivizi lipsiți de valoare. Ea rămâne prin forța și geniul adevăraților scriitori.

Iar restul — adulatorii nimicului și ai sistemului — oricât de zgomotos s-ar proclama, oricâte premii cumpărate sau acordate pe criterii de obediență își vor etala și oricât se vor lăuda cu Mircea Cărtărescu și cu alți idoli de carton, se vor pierde, în cele din urmă, în marea nepăsătoare a uitării.