ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Fragment din romanul „Taifun în adâncuri”, de Lucian Ciuchiță, Ed. Vremea, 2015
 
*
 
Cerul a devenit un câmp de război. Rachetele îl spintecau din toate zările, zumzăind sinistru, precum roiuri de insecte dintr-o altă lume, mânate de ură și de instinctul sfârșitului.

În câteva ore, planeta era deja o rană incandescentă.

Oamenii de știință avertizaseră. Au fost ignorați.

„Iarna nucleară”, îi spusese cineva.

Și ea a venit.

Focul a fost doar începutul. A urmat întunericul.

Fumul gros, otrăvitor, s-a înălțat dincolo de nori, până la 40 de kilometri altitudine – acolo unde nici ploaia nu mai spală păcatul.

Soarele a fost stins. Iar vara s-a prăbușit într-o iarnă eternă.

O iarnă fără Crăciun.

Fără zăpezi.

Doar gheață, cenușă și moarte.

La început, omenirea se temuse că totul va porni de la o eroare: un sistem informatic defect, o panică necontrolată, o interpretare greșită.

Dar n-a fost o greșeală. A fost o decizie.

Premeditare.

O „soluție finală”, dictată de un creier bolnav, care a considerat că lumea trebuie arsă, purificată – sau pedepsită.
Și da, știa toată lumea: distrugerea reciprocă era garantată. Nimeni nu avea să învingă.

Dar cui îi mai păsa?

Adăposturile antiatomice?

Puține, reci, neprimitoare – iar în ele, doar câteva mii, poate doar sute de „aleși”. Nu cei mai înțelepți, ci cei mai bogați.

S-au înghesuit acolo cu ultimele iluzii, închiși ca niște faraoni moderni în piramidele lor subterane. Așteptând. Sperând.

Dar ce mai era de sperat?

Explozia a venit cu o forță pe care nici Apocalipsa n-ar fi îndrăznit s-o viseze.

Presiunea a frânt metale, a răsturnat zgârie-nori, a evaporat vieți.

Undele de șoc au străbătut continentele, iar vânturile de foc au mistuit tot ce era viu.

Craterele din marile capitale ale lumii s-au transformat în mări ale morții, lacuri de radiație, ruguri mistuitoare în care civilizația și-a ars testamentul.

Radiațiile au făcut restul.

Lumina orbitoare a pârjolit retine.

Căldura a carbonizat tot ce respira.

Norii radioactivi au fost purtați de curenți nemiloși, otrăvind grădini, păduri, munți, pământuri care nu știau ce vină poartă.

Pulsul electromagnetic a redus omenirea la tăcere.

Fără internet.

Fără energie.

Fără voci.

Liniște.

O liniște care nu mai putea fi spartă nici de rugăciuni.

Și totuși... a fost doar un vis.

O vedenie.

Un coșmar născut în mintea unui om – sau poate a unei întregi omeniri – care știe că toate acestea sunt posibile.
Că, la capătul unei după-amieze agitate, cineva ar putea apăsa un buton.

Iar lumea – această lume a noastră, imperfectă, fragilă, violentă și totuși vie – ar putea dispărea pentru totdeauna.
 
Pentru că da, lumea poate muri oricând.

Poate pentru că lumea n-a fost niciodată mai mult decât un vis – un vis colectiv, tremurător și inconștient.
 
Iar visul se poate sfârși brusc.

Cu un foc.

Cu o apăsare de tastă.

Sau, cel mai cumplit, cu absența oricărui gând — atunci când nu mai rămâne nimeni care să-și amintească lumea.
 
Astăzi pare un scenariu SF, dar mâine... ar putea fi doar o poveste despre sfârșit, spusă prea târziu.