Regizorul Emanuel Pârvu: „ Ăăăă... E O POVESTE DESPRE IUBIRE, din punctul meu de vedere IUBIREA DINTRE PĂRINȚI ȘI COPII este cea mai puternică formă de iubire și noi creștem cu această idee că genul acesta de iubire e necondiționată... în momentul în care ea devine condiționată de ceva, deja putem avea o dezbatere.” 

Redactor: „Și de ce e condiționată iubirea în pelicula ta?” 

 

Regizor: „ Păiiii.... e o... opțiune pe care tânărul nostru protagonist o are și cred că opțiunea lui ar trebui să fie respectată.” 

 

Redactor: „E o opțiune sexuală, înțeleg din presa franceză, își declară homosexualitatea părinților săi, care nu-l înțeleg...” 

 

Regizor: „Mmmmm... asta nu-mi dau seama cât de mult reiese sau nu reiese, este... adică s-ar putea... în primul rând chestiunea cu homosexualitatea nu vreau s-o aduc în discuție PENTRU CĂ NU E VORBA DESPRE ASTA, ar putea fi parte cel mult din comunitatea LGBT, dar lucrurile astea cred că trebuie gestionate cu grijă și... cred că, din punctul meu de vedere dialogul este lucrul pe care trebuie neapărat să-l luăm în discuție. FORMA DE DIALOG, FORMA DE IUBIRE, de ce lucrurile astea sunt așa și de  ce nu putem... de ce nu e loc pentru toată lumea... în societatea în care trăim.   

 

Redactor: „Te văd rezervat și înțeleg, nici n-am vrut să fac dezvăluirea asta mi-am imaginat că ea fiind publică în presa franceză e accesibilă pentru toată lumea...” 

Regizor: „ Scuze, n-aș vrea să fie înțeles că FILMUL ESTE DESPRE ASTA , filmul NU ESTE DESPRE ASTA, filmul este, pur și simplu, DESPRE O FORMĂ DE IUBIRE care eu cred că oamenii când văd că lucrurile cu care se confruntă depășesc puterea lor de înțelegere au reacții foarte ciudate...” (interviu cu Emanuel Pârvu la ANTENA 1, 15 mai 2024)

...................................................................................

Adică, explicând pe scurt, când am citit romanul lui Faulkner, ZGOMOTUL ȘI FURIA, n-am putut să condamn relația incestuos-ideală, niciodată consumată, dintre frate și soră, ci am avut doar înțelegere, cu inima strânsă, pentru acest tip de dramă ce va evolua, pe parcursul poveștii, în nenorocire. Căci Faulkner nu m-a mințit și nu s-a ascuns pe după vișin, ci mi-a spus, în opera lui, că LUCRURILE POT FI ȘI AȘA. 

Mai târziu, când am citit cartea lui Nabokov, LOLITA, am putut accepta, din nou, că astfel de întâmplări există, iar povestea lui Nabokov, în ciuda subiectului care, în alte condiții, mi-ar fi produs oroare, a părut plauzibilă și mi-a fost greu să pun eticheta seacă de „pedofilie” pe iubirea bărbatului matur pentru pre-adolescenta frivolă care avea să-i marcheze, în mod tragic, viața, pentru totdeauna. La fel, aș spune, autorul LOLITEI nu a încercat să mă păcălească. 

Apoi, când mi-a căzut în mână AMERICAN PSYCHO, mi-am dat seama că, în ciuda faptului că este excelent scrisă, nu voi putea să trec de primele capitole. De altfel, trebuie să recunosc că acesta este un roman pe care eu l-aș retrage din „consumul public” deoarece posibilitatea de a „inspira”, prin lectură,  un psihopat real sau un potențial criminal sadic ce încă nu a găsit modalitatea de a se exprima plenar, ar putea avea consecințe teribile. Însă, tot așa, nici autorul Bret Easton Ellis n-a încercat să mă ducă cu preșul iar cartea lui, cu un personaj despre care nu știi până la capăt dacă a și făptuit sau doar a imaginat grozăviile pe care le descrie cu minuție, nu se dorește a fi altceva decât este. 

Nu același lucru se întâmplă în cazul lui Emanuel Pârvu și al filmului TREI KILOMETRI PÂNĂ LA CAPĂTUL LUMII. Dânsul, REGIZORUL, vrea să mă tragă în piept. De aceea, cu un aer trist și stânjenit, îmi spune că NU ESTE ceea ce ESTE. Asemenea femeii adultere, aflată cu un bărbat în pat în timp ce soțul sosește pe neașteptate din delegație, și care-i zice aceluia pe un ton calm, aranjându-și desuurile: „...dragă, tu să nu crezi ce vezi, că-ți spun eu mai târziu despre ce anume e vorba!”, regizorul Emanuel Pârvu vrea să-mi vândă, din vorbe, o altă poveste decât cea din film. El încearcă să-mi sugereze că tematica LGBT a filmului său e secundară și pur întâmplătoare, așa cum pur întâmplătoare au fost și:  victoria „fluidului” Nemo la Eurovision în 2024, deschiderea Campionatului European de patinaj artistic din Finlanda din 2023 de către un bărbat transgender în vârstă de 59 de ani, purtarea flăcării Jocurilor Olimpice din Franța-2024 de către Minima Gesté, un bărbat travestit, câștigarea concursului Miss Portugalia de către unul care se identifică duduie și a concursului Miss Olanda de către un domn care și-a înlăturat atributele masculinității și acum e doamnă, precum și partajarea premiului pentru cea mai bună actriță la Cannes, în 2024, între patru femei, dintre care una este Karla Sofia Gascon, un bărbat care se identifică drept cucoană... 

Numai lucruri întâmplătoare, nu-i așa? Nu pentru a-și facilita accesul la premii, nu pentru a obține ușor finanțare, nu pentru vizibilitate excesivă, nu pentru a arăta cu degetul către societatea care „nu înțelege”, de idioată ce este, că „dragostea nu se votează”,  nu pentru a înfierbânta discuțiile -deja obositor de multe- despre această comunitate, nu pentru a ieși, moț, în evidență cu victimizarea la butonieră... Nu, nimic din toate astea. Ci, pur și simplu întâmplător. Tangențial. Marginal. 

Ei bine, i-aș spune regizorului Emanuel Pârvu ca, în aceste condiții, să facă bine și să dea înapoi premiul obținut la Cannes, în secțiunea Queer Palm („Queer Palm este un premiu sponsorizat independent pentru filme selectate relevante pentru LGBT, care au participat la Festivalul de Film de la Cannes”, conform WIKIPEDIA) deoarece juriul, cam prostuț, n-a priceput despre ce anume este vorba în film și l-a încadrat, în mod cu totul regretabil, eronat!