ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!



MOTTO: „Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc își exprimă surprinderea și indignarea în legătură cu anunțul organizării unui eveniment cultural cu denumirea de „Cenaclul Flacăra”, menit să marcheze ziua nașterii «poetului de curte» Adrian Păunescu. Organizat de către structurile de propagandă ale regimului comunist, la inițiativa lui Adrian Păunescu, Cenaclul Flacăra a avut drept scop îndoctrinarea comunistă a tinerei generații, susținerea cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu și oferirea unei alternative socialiste la muzica și poezia lumii libere. (...) Evocarea unui act de propagandă comunistă, menit să consolideze dictatura lui Nicolae Ceaușescu, exclusiv în postura de fenomen cultural, este o insultă la adresa celor care au suferit și au murit ca urmare a acțiunilor represive ale regimului Ceaușescu și reprezintă o încercare de falsificare a memoriei istorice românești. (...) În spiritul adevărului și în temeiul respectului față de victimele regimului comunist, IICCMER solicită încetarea oricăror manifestări publice menite să prezinte propaganda de tip ceaușist ca fiind un demers cultural autentic, trecând sub tăcere efectele sale devastatoare pentru viețile milioanelor de cetățeni ai României care i-au suferit rigorile.” ( Comunicat de presă al IICCMER, 18 iulie 2022)
........................................................................
Au trecut aproape 12 ani de la moartea lui Adrian Păunescu. În acești 12 ani alți și alți gândaci, diferiți de Andrei Cornea și Vlad Mixich, cei care au fost pionieri în agățarea cu toate cele 6 piciorușe păroase, dotate cu ventuze-n vârf, de lințoliul care l-a îmbrăcat pe Adrian Păunescu pe ultimul său drum, au avut răgazul de a crește și de a se îngrășa, ca să fojgăiască acum nestingheriți, histeride necrofage cu diplome și doctorate, pe mormântul poetului, unde din pricina flăcării ce arde încă dedesubt, la doi metri adâncime, pământul (deocamdată...) încă tresare prin somn, violent.

Nu am înțeles vreodată războiul cu efigiile. Nu am înțeles rațiunea pentru care se sufocă Andrei Cornea de draci moțați și-mpielițați doar pentru că unul care a însemnat tot timpul mai mult decât dânsul „prinde” loc pe catafalcul de la Ateneul Român:

„El era un poet mediocru, avea un geniu însă, un geniu histrionic, malefic, de manipulator de mase, el a instituit cultul conducătorului, a insuflat acestui cult o mistică și un delir naționalist care a prins, a devenit o mistică-surogat într-o țară în care totul era surogat. Pentru că erau niște adolescenți cărora el le insufla acest delir și rezultatul era că ei creșteau cu șovinismul, naționalismul și reducționismul mintal al omului nou…” (Andrei Cornea, 8 noiembrie 2010)

N-am înțeles pentru care motiv un oarecare Vlad Mixich, adică unul care, nefăcând nimic memorabil în viețișoara lui, a ajuns expert independent în board-ul Agenției Europene pentru Sănătate și Securitate în Muncă desemnat de PE, membru ales în Consiliul director al Alianței Europene de Sănătate Publică, asta ca să nu mai spunem vicepreședinte al Agenției Naționale a Medicamentului și Dispozitivelor Medicale în Guvernul Cioloș și care, având studii de medicină, n-a vindecat vreun bolnav în viața lui, deși cresc diplomele și titlurile pe el ca frunzele pe cotorul de varză, s-a preocupat de ultimele clipe de existență terestră a lui Adrian Păunescu:

„...Căruia dintre noi i s-ar trezi dorința de a-și vedea tipărite scrisorile ticluite în vreme de boală grea? Cui i-ar veni pe limbă sfaturi date poporului de la înălțimea autoritară a patului de agonie? Nu a trecut încă săptămâna de la ultima scrisoare (a patra) publicată de Păunescu, una în care poetul folosește vecinătatea morții pentru a da greutate unor săgeți politice. Pe vremuri, marii poeți aveau parte de-o agonie discretă și de-o înmormântare fastuoasă. Astăzi, la București s-a inventat agonia etalată public si lățită până la granița unui banc macabru.” (Vlad Mixich, 5 noiembrie 2010 -remarcați data la care publica dânsul cele de mai sus... e chiar data morții lui Adrian Păunescu... n-a mai avut răbdare, precum Andrei Cornea, să treacă ziua înmormântării)

Alexandru Matei, critic literar, a afirmat că:

„Primele două volume, «Ultrasentimente» și «Mieii primi», au fost foarte bune, în contextul redescoperirii liricului după proletcultism. Dar atât, fiindcă nu mai e nimic interesant în ce a scris după 1970. Poeziile lui sunt pure declamații, în versificarea cărora a fost foarte abil, dar în rest un poet foarte slab.” (Alexandru Matei, 7 noiembrie 2010, citat de ROMÂNIA LIBERĂ. ro)

Dan Sociu, scriitor, și-a dat și el cu părerea pe când mulțimea îl conducea pe dintr-o dată atât de tăcutul poet către o destinație învelită în cețuri:

„Ce mă plictisește cel mai mult la necroloagele astea e ca mulți îi pun la îndoială moralitatea, dar insistă că «era un poet foarte talentat». Aș zice că nu, nici măcar un versificator spectaculos (doar patologic de prolific). Scria, în retorică și ideologie, fix ca un poet minor de secol XIX... Păunescu e monoton și lălăit, marea lui șmecherie e că a folosit elemente de cotidian «modern» – suta de lei etc.(...) Păunescu are doar dimensiunea aprecierii de către marele public -și aia o să se stingă” (Dan Sociu, 7 noiembrie 2010)

Nu știu, au trecut 12 ani... s-o fi stins „aprecierea de către marele public”? , dacă nu, care este perioada rezonabilă în care trebuie să se stingă?

Criticul Dan C. Mihăilescu s-a mirat și el:

„Am trecut pe lângă cimitirul Bellu și am rămas șocat. Fanfară și onoruri militare pentru Păunescu! Probabil când o să se ducă Sergiu Nicolaescu o să fie mobilizată Armata, să tragă salve de tun! Ce să mai spui? Ca la noi!” (Dan C. Mihăilescu, 7 noiembrie 2010)

Toate aceste opinii, repet, au apărut în presă când Adrian Păunescu se sfârșea pe patul spitalului Floreasca... sau când trupul obosit i se odihnea, în sfârșit, în holul Ateneului Român... sau când cortegiul funerar se punea în mișcare... sau când greutatea pământului i se așternea pe piept. Or, din punctul meu de vedere, aceasta este o colecție de necuviințe patologice.

Și tot o necuviința patologică e și ceea ce face astăzi această instituție inutilă al cărei președinte, profesor universitar și, desigur, doctor, Daniel Șandru, a completat stupiditatea comunicatului cu următoarea reflecție profund filosofică:

„Într-o Românie care și-a câștigat democrația prin suferință și pierderi de vieți omenești, repunerea în scenă a unui fenomen cultural cu valențe comuniste, la 33 de ani de la Revoluție, reprezintă o rușine națională imensă și o dovadă a lipsei de considerație la adresa victimelor regimului comunist. Avem datoria morală față de cetățenii acestei țări, din generația tânără sau din cea care a cunoscut metodele propagandei comuniste, să prezentăm faptele așa cum s-au consumat în realitate și să ne asumăm responsabilitatea ca acestea să nu se mai repete vreodată. În calitate de Președinte al IICCMER, îi solicit ferm domnului Andrei Păunescu să înceteze organizarea acestei manifestări care, repet, nu este altceva decât o palmă adresată memoriei victimelor unui regim barbar, dar și o modalitate de manipulare a tinerei generații.” (Prof. univ.dr. Daniel Șandru, Președintele IICCMER. 18 iulie 2022... în 1989 avea 14 ani...)

Ne întrebam de unde vine ideea de a „eticheta” filmele de dinainte de 1990 cu diferite indicații, exact ca pentru idioți? De-aici vine. Ne întrebam ce anume îl motivează pe un împletitor de baloane numit Bulai să-i refuze Danielei Crăsnaru indemnizația de merit, după o viață dedicată de către doamna Crăsnaru literaturii române? Asta îl motivează. Ne întrebam de unde vine tupeul unor influenceri „opriți din fiert”, care se jucau cu arsenalul din dotare în țărână și învățau să-și șteargă lumânările de la nas în 1990 dar ne explică astăzi, docți, ce-a fost și cum a fost în perioada tinereții sau maturității noastre? De-aici vine. Din intransigența hâdă, cu nimic mai subtilă decât cea a anilor 50. Luați-i și plasați-i în epoca aceea. Vor dovedi aceeași râvnă tâmpă, același entuziasm declasat. Aceeași lipsă de nuanțe în aprecieri.

„...Una e să fii versificator și cu totul altceva să fii poet!” filosofa Andrei Cornea despre Adrian Păunescu. Adevărat, zic, dar eu cred, la fel de ferm, că „...Una e să mergi în două picioare și să fii gândac necrofag și cu totul altceva să fii om.”