Astăzi a plecat și Mario Vargas Llosa... și, la fel ca la plecarea lui Gabriel Garcia Marquez sau a lui Ernesto Sabato, am resimțit această pierdere a literaturii universale ca pe o uriașă pierdere personală.

Mario Vargas Llosa-14 aprilie 2025... Gabriel Garcia Marquez-17 aprilie 2014... Ernesto Sabato- 30 aprilie 2011.

Peste „Războiul sfârșitului lumii”, „Un veac de singurătate” și „Abaddón, exterminatorul” se așterne nisipul de cenușă al unui aprilie etern.
.........................................................
P.S. Cu inima strânsă, am căutat să văd când a murit Eduardo Galeano, autorul excepționalei istorii a Americii Latine, „Memoria focului” ... 13 aprilie 2015.
..............................................................
Am scris textul de mai jos acum 10 ani.

„DIAVOLUL PLÂNGE VĂZÂND FRUMUSEȚEA LUMII...”

Fraza aceasta, atribuită unui mistic musulman, dintr-un secol îndepărtat, m-a urmărit de-a lungul timpului, până a ajuns imagine, apoi fragment cinematografic.

Căci străbătută la pas, fără grabă, lumea prin care am trecut, a fost, într-adevăr, frumoasă. Cu niște ani în urmă, lumea părea, într-adevăr, mai mică, dar în același timp, mai diversă; nimeni nu rostea cuvântul „globalizare”.

Lucrurile stăteau așa: pentru tot ceea ce-ți doreai, era nevoie de efort și, mai ales, de RĂBDARE. AȘTEPTAREA făcea parte din ceremonial.

Voiai o muzică bună? În situația fericită că ai fi avut o minidiscotecă la domiciliu, trebuia să te ridici de pe scaun, să iei la rând discurile de vinil, să alegi discul, să-l scoți din țiplă și să-l ștergi de praf cu o cârpă moale, să te deplasezi până la pick-up-ul TESLA, cu ac de diamant, să așezi vinilul cântător la locul lui, să potrivești brațul aparatului cu grijă, să asculți cu inima cât un purice primele fâșâieli, sperând că alterate sunt doar șanțurile de pe margine. Și începea muzica… Abia apoi, diavolul, ghemuit într-un colț, se auzea plângând în hohote.

Dacă nu-ți aminteai o frază splendidă dintr-un roman („... știu sigur că era spre sfârșitul cărții, pe pagina din dreapta, jos...”) sau simțeai începutul unui vers cum îți umblă prin minte, fără să reușești totuși să-i găsești rima, te ridicai din fotoliu, mergeai la biblioteca întinsă pe tot peretele, unde niciodată nu aveai timp să pui volumele la locul lor și cu capul aplecat pe-un umăr citeai titlurile... tot citind, un alt titlu ți-ar fi putut atrage atenția și extrăgeai cartea cea nouă; iar în timp ce-o răsfoiai, brusc, poezia uitată îți revenea în minte, întreagă, și pricepeai ce înseamnă „fluturii din stomac”, atât de des pomeniți în filmele americane. Diavolul, lipit de ușă, plângea cu suspine.

Dacă erai pasionat de film sau de teatru, era obligatoriu să te îmbraci frumos și să te pregătești, cu toată inima, pentru spectacol. Cunoscuții se întâlneau în foyer -toată lumea mergea la film... iar o parte din lume mergea și la teatru. Dacă spectacolul era bun, după încheierea lui, ieșeai cu prietenii la cafenea, comentând scenele cele mai reușite și efectele regizorale subtile. Diavolul sughița de plâns în toaleta cafenelei.
……………………………………………………………………….
Eu nu știam ce anume a spus misticul musulman din secolul al X-lea despre Diavol și frumusețea lumii; am găsit fraza în cartea lui Michel Tournier „Gaspar, Melhior & Baltazar”, roman despre care am aflat în 1984, din jurnalul parizian al lui Eugen Simion, „Timpul trăirii, timpul mărturisirii”. Zece ani mi-am dorit să citesc cartea lui Tournier. În cei zece ani de AȘTEPTARE, mi-am imaginat-o în fel si chip, pornind de la cele câteva fraze ale lui Eugen Simion. Am citit-o în 1994, cu o bucurie pe care mi-o amintesc perfect și cu lacrimile curgându-mi pe obraji. Sigur că Diavolul era prin preajmă și, de-atâta frumusețe, plânsul lui părea mai mult un bocet.

Aceasta este o amintire de-a mea, îndepărtată, pe care chiar nu știu de ce v-o împărtășesc. Poate pentru că mi-a trecut prin minte că, la distanță de 1000 de ani, misticul musulman cred că ar scrie astăzi: „Dumnezeu plânge, văzând urâțenia lumii...”