Doină, doină, cântec dulce, România noastră, cât o vor mai mulge?

Curbe și linii drepte

Am fost întrebat recent, care pericol cred că este mai mare: de la răsărit ori de la Apus? Cel mai scurt răspuns este: Cel mai mare pericol este acela care vine de unde nu te așteptai, care vine de unde îți puseseși încrederea, când aceia schimbă vântul!

Și mai concret: De ruși ne-au vaccinat 300 de ani de istorie. Nu cred să existe cu adevărat Români carora să le lipsească o prudență elementară față de aceștia, indiferent ce mai cred alții.

Acolo, problema majoră este alta: Cei foarte numeroși, care își imaginează că a fi circumspect este același lucru cu a-i demoniza necontenit și identifica cu ceva gen răul absolut.

Aceștia – căzuți în mrejele negustorilor de arme și de moarte, exclud măsura și reflecția, considerând deja acceptarea unor puncte de vedere și interese și de partea lor, ca o trădare.

Cei ce gândesc așa, sunt ei sursa răului, căci pentru om menirea este ponderea, absolut se caută doar în totalitarism.

Acești fanatici sunt mulți și cam proști, se iau după alții ca ei în lumea mare.

Cu Occidentul însă stăm mai prost, căci istoria ne-a deprins în acea direcție cu – la o vreme, îndreptățită – admirație și respect, și prea mulți au rămas încremeniți într-o imagine încă reprezenta o realitate, acum 50, poate încă acum 30 de ani.

Și sunt total pe picior greșit acum când, mai întâi cătinel, apoi, de la plandemie, în mod brutal și adânc, Occidentul s-a lepădat de valorile pe care le predică, de legi și de dialog democratic. Era pe când nu l-am putut apropia, azi o putem, dar nu e!

Pot să înțeleg, cine nu a trăit pas cu pas trecerea Occidentului din prosperitate, dialog și respectabilă democrație înspre totalitarism ideologic și incompetență profesionalizată, trăiește o traumă care împinge la negarea evidenței.

Trauma însă nu schimbă realitatea.

Astăzi, la cârmele Europei se află o adunătură de egomani ușor fanatici, care au intrat în curbă cu piciorul pe accelerator.

Din interes, frică sau orgoliu, ei perseverează încă în încercarea de a rezolva dilema insistând că nu există curbă, că nu au intrat pe arătură, că drumul va merge mai departe, ca pe autostradă, pe direcția ideologiei lor.

Nomenklatura anilor 1989 …

Ei sunt în conflict cu America, insultând pe Trump cu orice ocazie, și subvenționând presa specializată în manipulări și căutat de nod în papură.

Ei vor război necontenit cu Rusia, căci, spune doamna Ursula, „război este pace".

Față de China și-au pecetluit imaginea, oferind în loc de orice schimb real, sfaturi prețioase cum este frumos să se comporte ei cu Uigurii. Iar în casă, inflația a depășit de facto 50% în doi ani, chiar dacă statisticile oficiale îndulcesc faptele.

Dar ei vor să ne conducă spre „un viitor mai bun”!

Pentru câteva săptămâni au sperat că vămile cu care a bătut Trump cu pumnul în masă și care au enervat și pe Chinezi, ar putea rezolva măcar relația pe acel front. Iată însă, cum era de prevăzut, amenintările lui Trump nu doresc decât să renegocieze relațiile comerciale cu fiecare țară dispusă, în mod individuală, după zeci de ani de economie a datoriilor și deficitilor comerciale spre folosul corporațiilor și al politicienilor care le-au slujit. Și relația cea mai importantă, cu China a fost deja reglementată, după câteva scântei, relația se reașează – avantajul pentru Bruxelles se disipă. Care este pericolul mare, te întreabă și socoate.

Dacă vrei în Europa – înțelege mai întâi că noi suntem în Europa de mii de ani.

Și anume nu la Mediterană, nu în Scandinavia, ci anume în acel colț de Rai bătut de toate vânturile, unde ne-a așezat Dumnezeu. Și asta nimeni nu o poate schimba, prin vis sau negare! Nu putem nici să fim altunde decât Europa, la fel cum nici nu putem fi în altă zonă a Europei, cu alți vecini poate, decât tocmai cea unde suntem.

Dacă vrei cu Europa, înțelege mai întâi că Europa la rândul ei este un continent cu o cultură milenară, cu lupte și elanuri tasate unul după altul, cu crize, revoluții și războaie prăpăditoare, din care mereu iarăși s-a putut ridica.

Nebun cine confundă Europa cu o șleahtă de dezorientați prepotenți care vor să ne convingă de faptul că nu s-a inventat curba, și drumul care drept ce merge în bălării – ca să nu spunem, patetic, la pierzare – ar fi tocmai drumul cel bun.

Îmi permit să îl citez pe domnul Hartmann: Un vot este un pariu pe viitor, un viitor care încă se conturează.

Ca în orice investiție importantă – și propriul viitor este important – conștient că nimeni nu cunoaștea viitorul, cu atât mai mult este bine să te orientezi în spațiul posibilului, care ramură a bifurcației îți poate conveni mai bine!

Este preferabil să urmezi prognoze și analize deschise și echilibrate, în loc să lași dorința oarbă și ideologia – ba chiar, îndemnul de hoardă – să decidă pentru tine.

Răspundeam aceluiași poet ce mă întreba despre pericole, și cum este cu prognozele, astfel:

Un avion zboară peste Pacific și vede în mijlocul Oceanului o erupție vulcanică subacvatică aruncând lavă la sute de metri peste apă, și avertizează țările de pe coaste, de la Japonia la California de un posibil tsunami puternic.

Cei de pe coastă spun – la 7000 de km, se va potoli până ajunge la noi, așteptăm dacă ajunge la 100 de km. Cei mai din interior spun – poate va atinge unele localități pe coastă, dacă ne cer ajutor, îi vom ajuta, dar pe noi direct nu ne atinge.

Doar nu va distruge centrale nucleare! Erupția a produs o scufundare de 600 de m a căldării de sub apă a vulcanului, iar această surpare bruscă a stârnit un tsunami de mai multe zeci de metri care a ajuns toate coastele Pacificului.

Doar prostul se situează mereu în situația a posteriori, ca să poată crede că el ar fi ales bine … și să doarmă mai departe. Evidența este că prognozele depind de perspectivă și lărgimea observației. 

Cine este aproape și vede originea pericolului, se simte obligat să prevină. Cei implicați, în lipsa unor date obiective personal observate, sau măsurate, pe mal sau în interior, decid cu scepticism, până când pericolul iminent îi pune în situația de lau măsuri de urgență.

Cei din diaspora, mai veche sau mai recentă, au înțeles probabil din viață, în proporție de peste 80% ceea ce spun despre Europa, pentru ca metastazele se extind de la politică și presă tot mai mult în societate, greu de trecut cu vederea.

După câțiva ani, splendoarea monumentelor create de generații trecute, rămășițele unor ei ordini administrative odată onestă și eficientă, toate acestea nu mai sunt suficiente ca să abată atenția de la prezentul mai umbros.

Experiența lor uneori trezește traumele celor ce nicicând nu au plecat, și doresc să trăiască mai departe în imaginea lor de vis.

Deseori citesc în media sociale: „Ia nu mai votați voi, veniți în țară, dacă vreți."

Ideea este cumva, că experiența celor mai aproape de epicentru, nu contează – și ei să facă bine să înceteze de a mai deranja iluziile, dacă oricum trăiesc altunde. Pare simplu, nu îmi pare bine gândit.

Ca și aviatorul peste Pacific, chiar dacă altceva decât prognoze nu putem garanta, experiența unor abateri și nebunii crase, trebuie să dea de gândit.

Exemplu?

Acum o săptămână, o doamnă ministru, care a fost eliberată din post și privilegii de proprii colegi de partid, pentru atitudini de extremă stângă, a profitat de ultima săptămână de mandat, a indus Curtea Supremă Constituțională să declare cel mai mare partid de opoziție ca „irevocabil de extremă-dreaptă", refuzând presei orice documente în bază cărora ar fi fost luată o decizie atât de plină de consecințe.

Abuzul atât de extrem, faca ca decizia să fie … pusă pe gheață, după trei-patru zile. S-ar zice că resturi de democrație au funcționat.

Numai că momentul a fost ales tocmai când se decideau alianțele după alegeri, și CDU astfel a fost obligat să negocieze cu socialiștii, cu bune 5% mai puține voturi ca AfD.

Când în iarnă Breton vă avertiza că metoda din România a fost bună și va mai fi folosită la nevoie … nu vă închipuiați că va fi în acest mod ascuns și ilegal de fapt.

Desigur, pentru o decizie ai nevoie să fii informat din multe direcții complementare. C

ine nu are o armură robustă de apărare împotriva asalturilor toxice ale presei și mediilor, riscă de a reduce realitatea la anecdotic polarizat, sub orice nivel critic.

Nu a fost mereu așa.

Dar deja primul mandat al lui Trump ne-a „vaccinat”, cât de departe poate merge manipularea și minciuna presei.

Pentru că era imposibil de crezut că ar fi spus ceea ce i se punea în gură, timp de câteva luni am căutat la orice afirmație incredibilă – oferită de obicei fără referință măcare la contextul în care ar fi spus ceva – am căutat sursa.

Niciodată nu era adevărat ce pretindea presa.

Nu uneori exagerau, niciodată nu era adevarăt! Și așa, efortul timp de câteva luni a ajuns pentru a înțelege că de îndată ce văd incitări la revoltă în stilul "închipuiți-vă ce a spus …", este 99.99% manipulare sau minciună, nu mai trebuie de fiecare dată căutată sursa, nu ai timp.

Exemplu mic:

Când în 2020 dădeau foc și dărâmau statui, se ajunsese de la Lee la Lincoln și nici Washington nu mai era în siguranță, Trump spune ceva despre faptul că au fost sudiști și latifundiari, care au făcut și mult bine. Presa reacționează cu "Trump nazistul a spus că și Hitler a făcut bine". Și așa a rămas!

Manipulări pentru care acum 20 de ani ar fi avut un proces pentru insultă, cu pedeapsă serioasă, fiind vorba de un președinte – au devenit monedă curentă și tolerată.

De aceea minima moralia a informației este astăzi. Urechile și ochi protejați de orice știri scurte și anctodice, orice "dovezi" fără context, sunt încărcături de otravă care în loc să orienteze seamănă doar derută și toxicitate.

Vrei să știi ce are cineva de spus, imperativ să asculți atent măcar trei interviuri de peste o jumătate de oră, luate de reporteri care îi permit să își expună fără întreruperi punctele de vedere – după aceea ai o opinie, vei ști când este citat tendențios, vei ști ce scăpări sunt inconcepibile.

Sunt uneori copleșit văzând cum oameni inteligenți, de bună credință, se lasă induși la haznaua informației de toate anecdotele și manipulările unei prese chemate la linșaj, și sunt dispuși să creadă tot ce li se spune.

Fără a se întreba, dacă o fi chiar așa, ce a fost spus? Pentru că verificarea costă ceva răbdare. Iar astăzi când un simplu software AI te ajută să îl faci pe dl. Călin Georgescu să insulte pe Vance, orice atitudine poate fi atașată, cu "dovezi" vizuale și auditive, oricui dorește media.

Pentru filtru nu rămâne decât o bună înțelegere a actorilor, și reflecția asupra verosimilității. Altfel, un fel de mizantropie care să te îndepărteze de orice surse de actualității, nu este nici ea productivă.

Ceea ce spun despre conducerile din Europa nu trebuie să sugereze că și oamenii ar fi la acelaș nivel.

Mult mai degrabă regăsești calitățile care au produs Europa, în indivizi decât în orânduire și instituții.

Nemulțumirea crește, se articulează, dar cuțitul nu ajunge la os, și nimic nu adoarme mai bine decât societatea de consum.

Fundamental vorbind, orientările politice au fost interschimbate, spre marea bucurie a presei manipulatoare.

Stânga slujește corporațiile, se lasă coruptă într-o veselie, predicând virtuți verzi-ideologice, prin care aceleași corporații știu cum să profite.

Masa celor la marginea minimului existențial crește, și golul politic al celor care să se încline asupra problemelor lor este ocupat de noi partide etichetate de "extremă dreapta", pentru obrăznicia de a face ceea ce teoretic era rostul stângii.

Un bun jurnalist și autor german (contestat :-) ), Max Broder, ce începea în anii 70 în stânga agitată, mărturisea recent într-un excelent inteviu, cum rămânând fidel convingerilor sale morale și sociale, era în tinerețe considerat de stângă, cu timpul aceerași morală l-a împins în percepția țuțărilor ce dau tonul, în faimoasa categorie de "extremă dreaptă". Fiind acuzat de câteva ori, el evreul cu origini din Polonia, de "nazism".

Menționez aceasta pentru cei care sunt încă dispuși să accepte ideea că termenii de "fascist, extremă dreaptă, nazist" – și desigur, "legionar" la noi, dreptul la diferență – ar mai avea o valoare descriptivă sau identificatoare.

Ele au rămas pure insulte și bau-bau pentru slabi de înger. Pentru a nu spune în ce măsură ele sunt palme împotriva memoriei celor care au cunoscut furia adevăraților fasciști și naziști. Cât despre națiune, ce să mai vorbim? Cel mai agresiv stat imperialist al secolului XX și-a spus „național" și „socialist". După ce a fost înfrânt, particula a doua a fost măturată sub tapet, era de rușine. Prima, era o pură înșelătorie, căci imperiul și nu națiunea erau țelul.

Naționalismul în sensul corect al cuvântului, urmărește bunăstarea economică și spirituală a unei nații, care nu există în imperialism, ci în relații echilibrate reciproce cu alte nații. Cine folosește însă termenul ca pe un baubau, sugerează o inexistentă identitate între naționalism și imperialsm. Derbedeu, pe scurt.

Totuși, imperii erau tot mai puține, națiuni numeroase – așa se face că prin șiretlicuri, națiunea a fost deformată într-o structură nedemnă și faptul de a fi ancorat în legăturile din sânul propriei nații, numit naționalism, termen de insultă și ponegreală.

Dar într-o vreme când marile corporații au reușit prin lacheii lor în guverne și birocrații, la Washington și Bruxelles, să impună legi de „comerț internațional" prin care pot să dea în judecată state întregi, dacă legislația acestor state nu le permită să își îndeplinească profitul planificat. Nu este glumă, și Canada având legi ecologice și sociale mult mai puternice decât SUA, a pierdut peste o duzină de astfel de procese, in deceniul trecut, plătind despăgubiri pentru că nu știu cine nu a fost satisfăcut cu cât s-a îmbogățit la ei. Vorbim de Canada, nu de Albania, Slovenia sau Letonia…

În aceste condiții, vă întreb eu, domnilor mai timizi cu națiunea: Cine dacă nu tocmai statul național mai poate măcar încerca să își protejeze cetățenii? Dacă voi doriți să fiți provincii ale unor corporații – poate nu este visul tuturor.

O temă importantă este și relația dintre așteptări de la politic, și implicație pentru comunitate. O temă puțin conștientizată, o temă la care într-adevăr într-un trecut mai democratic, Occidenul era mai matur și conștient, calități la care însă renunță pe nesimțitelea.

Face parte din registrul asurdităților naturii noastre umane: deseori, cu cât sunt oamenii mai în dificultate și opresie, cu atât sunt tentați mai mult să viseze un factor extern care să pună capăt ca prin minune stării lor. Asta născând visul la politicianul providențial, care ne salvează – vis desigur ce poartă deziluzia și frustrarea în pântece.

Un politician dedicat adevăratei meniri, de servitorul al alegătorului, poate să fie o șansă pentru un drum mai bun – drumul însă nu îl clădește el, și nici nu vine prin decret, pentru asta participarea în răspundere personală a întregii națiuni se impune.

După ce toate mijloacele formale, interne și externe, de contestare și încercare de a restabili legalitatea în țară, președintele constituțional ales al României, dl. Călin Georgescu, a avut o cutremurătoare adresă către poporul Român.

În esență spunea că el și-a îndeplinit misiunea de a trezi poporul nostru să înțeleagă cum funcționeză structurile interne și internaționale și să conceapă o viață posibilă, suverană.

Nu poate însă sta în misiunea nimănui singur, cu atât mai puțin a domniei sale, să schimbe structurile singur. O chemare mai profundă și concisă, greu de imaginat.

În virtutea celor spuse, Românii – sau cine știe ce voturi AI ne mai oferă vreun nou Blinken sau Macron – vor decide între 1) implicarea pentru a realiza social sub conducere dedicată, un mecanism suveran cu suficientă independență pentru a lua în mod de sine stătător curba. Sau 2) pot să se încreadă în continuare că ajunge să refuzi existența unei curbe, și deodată nu te mai îndrepți spre prăpastie mergând alăturea de drum.

Caz în care, în mod firesc, când corecția traiectoriei în mod inevitail se va impune, vom fi acea ultimă anexă la garnitură, care este cel mai mult solicitată la șovăieli și cotituri.

Ei pot să decidă dacă libertatea de a spune „Războiul este pace" și „banana este morcov, iar morcovul banană" le este fundamentală.

În acest caz însă, este cinstit să se și înroleze primii, când morcovul – banană va decide să ne trimită primii la război… căci suntem mai aproape.

De același autor: AUR și metoda lui Trump