În Cuvântul adresat de Mântuitorul înainte de Patimile Sale, le spune ucenicilor Săi și următoarele: „Iată, vine ceasul și a și venit ca să va risipiți fiecare la ale sale și pe Mine să Mă lăsați singur”. (Ioan 16;32)

 

Acest lucru s-a și întâmplat. La picioarele Crucii se aflau doar Sfânta Fecioară, Maica Sa, ucenicul iubit, Sfântul Ioan Teologul, Maria lui Cleopa și Maria Magdalena. Toți ceilalți fugiseră, se ascunseseră, din teamă sau copleșiți de durere. Sub Cruce, la vremea Patimilor nu se mai aflau, dintre cei care Îl urmaseră și îi auziseră Cuvântul și văzuseră minunile, decât cei pomeniți. Icoanele Ortodoxe, cele care înfățișează cu supremă exactitate evenimentele scripturistice, reproduc această "singurătate”, amenințătoare, sinistră, copleșitoare .Dar totuși, atunci și acolo, în permanență, de la începutul Patimilor și până la moartea pe Cruce a Mântuitorului, a mai fost "cineva”. Un "cineva”, atâta de evident și vizibil, încât a ajuns să  fie nebăgat în seamă. Acel "cineva” a fost Centurionul.

În realitate rostul acelui Centurion, pe toată durata răstignirii și de fapt după Ea, a fost esențial și mărturia acestui Centurion a ramas fundamentală.

În sistemul penal al Romanilor, crucificarea era pedeapsa supremă și executarea ei era un proces lung, elaborat și strict.

În primul rând ducerea la îndeplinire a unei răstigniri era încredințată unui detaliu militar, cel mai adesea o „contubernium”, unitate compusă din opt soldați legionari dar având în frunte, de această dată, un Centurion („sutaș”). Centurionii erau gradul cel mai mare care putea fi atins dintre militarii, „fără comisie”. Se înălțau din rândurile trupei, din rang în rang și după mulți ani de serviciu meritoriu, ajungeau "centurioni”. Centurionii erau cei care păstrau unitatea pe câmpul de lupta și lor li se datora uluitoarea disciplină de comandă a armatei romane. Centurionii erau oameni pentru care ordinele superiorilor și regulamentul militar aveau valoare de poruncă divină, absolută.

Deci, o asemenea unitate militară, sub comandă unui centurion, primea misiunea să execute o răstignire. Acea misiune era considerata ca misiune de luptă și pe durata ei regulile de disciplină ale luptei se aplicau. Concret asta însemna că încălcarea ordinului atrăgea pentru cel vinovat propria lui crucificare.

Misiunea dura de la primirea ordinului și până la constatarea morții celui osândit. Pe durata acelei misiuni, cât va fi durat, nici un soldat nu putea fi schimbat din "contubernium”.

Pe durata misiunii soldații erau în echipament de luptă. Purtau coif și zale ("lorica fragmentata”) ”pugio”(pumnal), ”gladius” (sabie) și scut. Dat fiind faptul că misiunea era în interiorul unei stăpâniri române, deci era serviciu de gardă, sulița era înlocuită cu "lance”. Diferența era că "lance” avea parte activă (vârful) lungă de circa 40 de cm. și lată de aproape 30 de cm. și având ambele laturi ascuțite perfect, la gradul că soldații se puteau barbierii cu "lance”.

Procesul de execuție era și el cu exactitate stabilit și cu strictețe îndeplinit.

Cel condamnat era întâi biciuit. Era biciuit cu un "flagellum”, bici având mai multe coarde terminate cu bile de plumb,primind "patruzeci de lovituri minus una”. Această biciuire crudă lăsa trupul celui condamnat sfâșiat și pierzând mult sânge, într-o stare de șoc. Apoi, cel condamnat, trebuia să își ducă partea superioară a crucii,’”patibulum” având circa 40 de kilograme, până la locul execuției. Acolo el era pironit pe "patibullum”, ridicat orizontal cu violenta și fixat pe stâlpul vertical. Mâinile și picioarele erau străpunse, la încheieturi, cu piroane. Șocul și pierderea de sânge debilitau iremediabil pe cel condamnat dar, finalmente, el murea asfixiat. La caz că se dorea că moartea să fie mai rapidă, celor condamnați li se faramau fluierele picioarelor, o practică numită, ”crurifragium”. Repet, tot acest proces al răstignirii era supravegheat, de la început până la sfârșit, de către centurionul comandant. În cazul răstignirii Mântuitorului în chip limpede ni se spune acest lucru: ”Iar Pilat s-a mirat că a și murit și chemând pe șutaș (i.e. centurionul) l-a întrebat dacă  murit de mult” (Marcu 15;44).

Dar mărturia centurionului nu se termină aici. Din nou, lămurit, ni se spune: ”Iar sutașul (i.e.centurionul) și cei ce împreună cu el păzeau pe Iisus, văzând cutremurul și cele întâmplate, s-au înfricoșat foarte, zicând: Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era Acela”. Mărturie mai limpede și mai răspicată nu este cu putință.

Centurionul roman, acest om pentru care "legea” erau regulamentul soldățesc și îndeplinirea ordinelor, a văzut și a înțeles, mai devreme decât Apostolii, că acolo era Fiul lui Dumnezeu! Inima de fier a acelui soldat a fost atinsă de focul divin și ea s-a topit în dragoste vitejească și credință fără hotar.

Texte istorice, Evanghelii "apocrife” și Tradiția, au păstrat numele acelui centurion, Longinus.

Cu acea mărturie: ”Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu era Acela”, Longinus a stat în fața lui Pilat. Cu acea mărturie, ”cu adevărat Fiul lui Dumnezeu era Acela”, Longinus a propovăduit Dreapta Credință. Cu acea mărturie, ”Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu era Acela” a primit Longinus moarte de martir. Și cu acea mărturie, ”Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu era Acela”, Longinus a intrat în Împărăția Cerurilor!

Nu există rău pe care dragostea lui Dumnezeu să nu îl poată schimba în bine superlativ și mărturia lui Longinus este dovada acestui fapt fără putință de contrazis.