Mesianismul vechi și nou

Prima parte AICI

V. Totalitarism, mesianism și gnosticism

Dacă privim înapoi, demențele și abuzurile regimurilor totalitare din secolul XX nu pot fi explicate exclusiv politic, la fel cum evoluțiile istorice, de la declanșarea revoluției ruse la cea a războaielor mondiale, nu au fost firești și „necesare” din punct de vedere istoric, deci explicabile fără rest în termeni de cauzalitate geopolitică.

Cursa anglo-germană pentru înarmare navală ce a alimentat Primul Război Mondial sau dorința Germaniei de a submina (sau aduce mai aproape, după perspectivă) Imperiul Rus prin susținerea comunismului și a lui Lenin, în mod special ș.c. nu pot explica (ci, eventual, invers) mitologia ce a pus marile puteri în situația de competitoare pentru o chemare mesianică de a conduce lumea, pe care o regăsim în curentele de gândire și societățile mai mult sau mai puțin secrete.

Revoluția rusă, în special nucleul său radical bolșevic, a fost de import cu originea într-o organizație ca Bund născută din lupta de afirmare a evreilor internaționaliști, nazismul își trage partea mitologică din Societatea Thule printre altele, iar Imperiul britanic se folosește extensiv de teozofia promovată prin societatea doamnei Blavațchi.

Doamna Besant, altă reprezentantă de seamă a teozofismului: „Posedând astfel gnoza, atât în ​​substanță cât și în formă, țara noastră va fi potrivită pentru suveranitatea mai înaltă, spirituală, căreia îi este destinată și una care va supraviețui imperiului ei material. Prin urmare, tot ceea ce tinde să lege Anglia de Orient este de la Hristos și tot ceea ce tinde să le despartă este de la Antihrist.” Vedem limpede aici un mesianism britanic cu pretenție biblică, nu doar un colonialism civilizator în sens material, liberal și capitalist. Inversiunea gnostică aici este perfectă: ceea ce este împotriva mesianismului înțeles politic este antihristic.

Desigur, francmasoneria și teozofismul cu diversele sale curente se completează și sunt similare în caracteristicile lor fundamentale, mulți masoni fiind în același timp și teozofi, a doua afiliație venind ca importanță chiar înainte de prima. Teozofiștii par chiar a fi devenit preponderenți în masonerie la începutul secolului XX – mai întâi în SUA și apoi chiar și în Franța, care cumva confirmă preeminența Marii Britanii ca factor decisiv în această vastă structură. Mai mult, mișcările spiritualiste pătrund adânc în filozofie, influența lor regăsindu-se la figuri centrale precum Bergson.

Doamna Blavațchi: „Scopul nostru nu este acela de a restabili hinduismul, ci de a mătura creștinismul de pe suprafața pământului”. Doamna Besant: este necesar „mai presus de toate să luptăm împotriva Romei și a preoților ei, să luptăm împotriva creștinismului în toată lumea și să-L alungăm pe Dumnezeu din Rai.”

O abordare ciudată dacă vedem teozofia ca erezie creștină, dar de înțeles dacă o vedem ca erezie masonică sau iudaică, de tip mesianic și a cărei grijă principală este înlăturarea creștinismului ca liant al lumii occidentale.

Mai mult, se propune o nouă religie - doamna Besant: „Societatea teozofică se va strădui să se transforme în centrul religiei lumii, religie din care buddhismul, creștinismul, islamul și toate celelalte reprezintă părți integrante. De fapt, considerăm, și nu fără o bază solidă pentru credința noastră, că noi singuri reprezentăm Biserica Universală eclectică și cu adevărat catolică, recunoscându-i drept frați și credincioși pe toți cei care, sub fiecare formă de cult, caută adevărul și dreptatea.”

În mod declarat, teozofismul, alături de alte curente ezoterice, pregătea viitoarea religie comună a umanității, precum și alegerea viitorului lider mondial. Iar acest scop încă nu a fost atins. Sunt create inclusiv „biserici catolice” paralele necanonice – cea franceză, latină, „liberă” etc. – ceea ce nu se poate să nu amintească de recenta creare a bisericii ortodoxe necanonice în Ucraina pe criteriul politic al separării de Rusia.

În marginea teozofismului sunt create grupuri multiple și diverse, formând tot atât de multe organizații distincte în aparență de Societatea Teozofică, dar create și conduse de ea, toate având drept scop pregătirea venirii noului mesia – prima încercare cu Alcyone este ratată, fără însă ca aceasta să afecteze procesul.

Crezul lor includea pregătirea victoriei noii rase și credințe, realizate într-o umanitate androginizată – agenda LGBT de astăzi rezonează bizar de similar. Desigur, însă, că folosirea credinței în scopuri politice nu este ceva nou în istorie și nu este legată doar de activitatea serviciilor sau societăților secrete.

Înainte de a ajunge în zilele noastre, e important a înțelege calea urmată de atunci și până acum. Societatea teozofică susținea arianismul și lăuda Revista socialistă, iar Blavațchi s-a întâlnit cu Garibaldi, cu Mazzini și cu anarhiștii ruși, ceea ce trădează înrudiri cu celelalte curente destabilizatoare pentru vechea ordine din epocă și, în același timp, creatoare ale unui spirit nou.

Ea a avut legături destul de strânse și cu societățile rozicruciene și a fost pe punctul de a-l câștiga pe Soloviov, care însă în final a respins teozofia, devenind, din confident, critic al doamnei Blavațchi.

Teozofismul german al lui Rudolph Steiner, redenumit antropofism, de orientare mai rozicruciană așa cum remarcă Guénon, s-a depărtat de cel al doamnei Blavațchi, cum o arată sciziunea dintre el și doamna Besant – cu consecința traseului paralel al teozofismului englez și, respectiv, al antropofismului german, alături de mesianismele asociate.

Ulterior, mișcarea lui Steiner a avut puternici susținători, dar și oponenți în interiorul nazismului. Cert este că decretul de interzicere a organizațiilor oculte le viza în principal pe cele evreiești și regimul nazist a fost mult mai permisiv în privința celor de inspirație germană.

Atunci când antropofismul a fost amenințat cu interzicerea de către Hitler după moartea lui Steiner pe motiv că s-ar alinia cu interesele evreiești, reprezentanții antropofismului în frunte cu văduva lui Steiner au dezavuat orice simpatie față de evrei și și-au declarat susținerea față de arianism.

De fapt, același lucru făcuseră și bolșevicii înaintea naziștilor cu organizațiile mai mult sau mai puțin ilegale și secrete, după ce ei înșiși veniseră la putere ca urmare a unor mișcări ilegale: au declanșat o politică de epurare a acelora care nu și-au declarat susținerea totală față de noul regim.

O dată ce revoluția a învins, următoarea mișcare este „curățarea” ei de elementele îndoielnice care ar putea fi piedici în fața unui regim totalitar.

Apoi, tot în Germania, Societatea Thule, inițial filială a Ordinului Teutonilor și apoi sponsor al partidului precursor al Partidului Nazist reorganizat de Hitler, a oferit o parte din mitologia gnostică pe care s-a construit arianismul.

Ea a fost fondată de Sebottendorff/Glauer – ocultist, astrolog, alchimist, sufi după convertirea la islam, agent secret dublu (german și englez), având dublă cetățenie germană și otomană și, în sfârșit, francmason inițiat de o familie de evrei ce a contribuit la înființarea grupării revoluționare „Tinerii turci”, care s-a opus absolutismului otoman.

De altfel, arianismul nu era un naționalism pur, întreaga mitologie nazistă fiind de inspirație ocultă (a se vedea influența unor Karl Maria Wiligut sau Sebottendorff), propovăduit chiar și la vârf de ne-germani, unii chiar de origine evreiască (Alfred Rosenberg etc.), și reprezentând mai degrabă o combinație de ocultism și mesianism anti-semit (însăși această sintagmă aparent oximoronică fiind foarte grăitoare) și rasist2.

O figură încă și mai controversată, cu atât mai bizară cu cât a avut și o influență importantă asupra nazismului și, mai ales, a lui Hitler personal, a fost Erik Jan Hanussen, „profetul celui de-al Treilea Reich”.

Evreu născut la Viena (numele real fiind Hershmann Chaim Steinschneider) și convertit la protestantism pentru a putea deveni în mod oficial nazist, auto-declarat mentalist, telepat, ghicitor și clarvăzător, el a pare că a fost cel care l-a învățat pe Hitler cum să manipuleze mulțimile prin discurs și prezență.

De la spectacole la Scala din Berlin – ceea ce arată priza pe care astfel de activități o avea la public în acea perioadă – și „jocurile” organizate la „Palatul ocultismului” pe care l-a construit, el devine confident și mai apropiat de Hitler decât Göring sau Goebbels.

„Prezicerea” incendiului care va mistui Reichstag-ul și va permite accederea lui Hitler la putere pare că i-a grăbit lui Hanussen moartea, care a venit din mâinile Cămășilor Brune naziste.

VI. Competiția pentru un popor ales

Altfel, ar fi multe de adăugat despre apropierea profundă dintre cele două totalitarisme. Deși nazismul s-a revendicat drept luptător împotriva bolșevismului, pe fond în ambele cazuri regăsim un mesianism alimentat gnostic ce precede proiectul politic.

Germania a exportat în Rusia internaționalismul mesianic socialist pentru a-l păstra pe cel naționalist, în fapt ceea ce propunea și Churchill în 1920, excluzând, evident, delirul arianist dus la extrem.

Comunismul, apoi, a trecut direct la postularea luptei de clasă și la identificarea proletariatului cu un mesia colectiv total secularizat – punct în care teozofia, antropofismul, arianismul și bolșevismul se întâlnesc cu viziunea iudaismului eretic sionist, criticat inclusiv de mulți evrei.

Este uimitor să vedem retrospectiv această competiție pentru cine să fie poporul ales care să pună lumea la picioarele unui mesia: Germania nazistă s-a propus drept contra-candidat la mesianismul iudaic, acuzând francmasoneria de înfrângerea ei în Primul Război Mondial, dar a propus o mitologie în fapt foarte asemănătoare, cu puternice valențe oculte, ceea ce nu e de mirare având în vedere înrudirea dintre teozofia doamnei Blavațchi și antroposofismul lui Steiner3 ce cu greu poate fi deosebit de ariosofismul ce a sprijinit nazismul; francezii și rușii intră mai degrabă la categoria „salvării” livrate cu forța, căci revoluțiile pe care le-au suferit și care au împins înainte noua lume au fost în esență revoluții împotriva propriilor popoare; imperialismul englez urmat de cel american etc.

Victime au fost monarhiile europene, Franța ca „întâia fiică a bisericii catolice”, Rusia ortodoxă, mai apoi creștinătatea europeană în general ce, chiar și după căderea agresorului comunist, a continuat să fie atacată de politica imigraționistă, țelul evident fiind un secularism amoral și anti-creștin la mila statului controlat de potentații financiari.

Că această căutare a unui popor și a unui ins salvator nu a fost simplă nici pentru artizanii noii ordini mondiale e arătat și de eșecurile de etapă, un exemplu fiind refuzul lui Krishnamurti de a prelua rolul de profet mondial în care fusese împins de Societatea teozofică.

Făcând un pas înapoi, vedem cum ecuațiile politice internaționale recente și mai puțin recente se pot reduce la această încercare a diavolului, la „simpla” alegere sau respingere a lui Hristos cu tot ceea ce aceasta implică, inclusiv – sau mai ales – refuzul puterii lumești absolute oferite de satan.

Ducesa de Pomar, una dintre reprezentantele de seamă ale noului teozofism, declara că pregătește „a new revelation”, o epocă ce urmează celei creștine, în care Duhul Sfânt se va arăta sub forma divinității feminine din gnosticism, Sophia.

Cultul „inimii sfinte” (sacré coeur) promovat de unii teozofiști aducea mai mult a venerare a pietrei filosofale și era legat mai mult de apariția lui Maitreya ce va institui un regat milenarist.

Se considera că Hristos ar putea alege un individ în fiecare țară pe care să-l îndrume și să-l inspire într-un mod special.

Mai mult, era promovată ideea unui „Mesia colectiv” ce trimite imediat la interpretarea iudaică ce a stat la baza sionismului potrivit căreia poporul lui Israel ar fi cel chemat să joace rolul lui Dumnezeu într-o lume ce va fi mântuită printr-un proiect politic globalist ce-și revendică originea divină, adică în opoziție totală cu ceea ce a propovăduit Hristos.

Nu este lipsit de relevanță a înțelege acestea azi, când Trump, candidatul „anti-sistem” la al doilea mandat de președinte al SUA, se reculege la mormântul rabinului Menachem Mendel Schneerson, conducător al hasidismului Habad și considerat în timpul vieții sale de mulți evrei drept Mesia.

Ziua de naștere a lui Schneerson a fost aleasă drept Ziua Națională a Educației în SUA. Schneerson susținea că un evreu este obligat să învețe și să convingă neamurile, chiar prin forță, să respecte cele șapte porunci noahide4.

Este de notorietate întâlnirea sa cu Beniamin Netanyahu, în care rabinul îi spune lui Netanyahu că venirea mesiei trebuie grăbită, căci „au mai rămas doar câteva ore din zi”; cum, potrivit unor interpretări talmudice ar exista patru figuri mesianice (cele patru „coarne” urmate de cei patru făurari sau gravori din Vechiul Testament – Zaharia 2:1), una dintre ele fiind „Mesia al războiului” (Mesia din neamul lui Iosif) ce precede venirea Mesiei din neamul lui David, probabil că Netanyahu se vede pe sine ca fiind Mesia ben Iosif.

Mai mult, atunci când discută despre apropierea dintre teozofism și protestantism, criticii primului – Guénon, Charles Godard – trag o concluzie ce pare uimitoare pentru începutul secolului XX: „dacă se consideră că teozofia este anticreștină în principiu și că rămâne întotdeauna așa în ciuda atracției sale neo-creștine actuale, trebuie să concluzionăm că protestantismul însuși trebuie să devină în mod logic anticreștin atunci când tendințele sale sunt împinse la extrem” (Guénon).

„După ce au meditat asupra paginilor pe care doamna Annie Besant le-a scris pe tema venirii apropiate a Instructorului Lumii, a marelui revelator al unei religii mondiale, ei [teozofii] vor fi dispuși să-l recunoască în Antihrist. Protestantismul va avea drept consecință finală anti-creștinismul" (Charles Godard).

Mișcarea evanghelică americană a fost pătrunsă de mesianismul iudaic sub influența mai multor societăți masonice, ce au propagat o interpretare a Evangheliei în cheie sionistă, așa cum s-a întâmplat și în Europa, în America beneficiind, însă, de entuziasmul și credința pătrunsă de mesianism ale unui stat nou, care, în plus, după Al Doilea Război Mondial a primit frâiele lumii.

Dacă, din perspectiva sionistă, America este un pământ promis de tranziție până la eliberarea Ierusalimului și construirea celui de-al treilea Templu, din perspectiva evanghelică americană influențată de masonerie și iudaism America are rolul istoric de a oferi pământul promis evreilor pentru venirea lui Mesia și împlinirea profețiilor legate de sfârșitul vremurilor.

Fiecare dintre aceste două viziuni este eretică față de propria credință.

Sionismul forțează mâna lui Dumnezeu asumându-și în locul Lui misiunea de a pregăti și, ca atare, a decide când vine Mesia, neașteptând acest cadou din mâinile lui Dumnezeu.

Aceasta pe lângă confuzia asupra rolului lui Mesia, de unde refuzul și răstignirea lui Hristos și încăpățânarea de a crede că împărăția ce le va fi oferită de Dumnezeu este din lumea aceasta.

În ceea ce-i privește pe protestanții americani, ei au preluat fără discernământ prin masonerie mesianismul secularist iudaic și cred într-un milenarism în care sunt dispuși să accepte un Mesia drept conducător politic, deși din ispitirea lui Hristos din Carantania vedem clar că împărăția lumească este a diavolului. În final, în lipsa unei atenții deosebite, evangheliștii americani riscă să accepte domnia lui antihrist.

Iată că, de la ocultiști la secte și societăți secrete susținute de servicii secrete și până la anumite grupări protestante, era încă de la începutul secolului XX așteptată o venire glorioasă a lui Mesia în același duh în care iudeii așteptau venirea lui atunci când S-a întrupat Hristos de Care, însă, s-au dezis.

Mai mult, numeroase mișcări spiritualiste și secte au primit susținerea financiară și politică din partea marilor puteri pentru a promova viziuni mesianiste cu rezultatele pe care le-am văzut în secolul XX.

Firul nu s-a rupt. Se așteaptă în continuare un mântuitor în chip de conducător politic care să răspundă așteptărilor omenești de glorie lumească.

Confuzia, păcatul sunt aceleași la venirea lui Hristos și acum, dar vădirea lor va fi diferită; dacă Hristos a refuzat tronul lumesc pentru că venise să moară pentru umanitate, viitoarea venire va fi pe norii cerului pentru a sfărâmă împărăția antihristului încoronat drept Mesia.

Marele conducător politic va fi cel care va îngenunchea omenirea în anticamera sfârșitului lumii, pentru că va accepta oferta făcută de diavol și respinsă de Hristos pe Muntele Carantaniei: „Ție îți voi da toată stăpânirea aceasta și strălucirea ei, căci mi-a fost dată mie și eu o dau cui voiesc; Deci dacă Tu Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta.”

Iar istoria internațională a acestor ultime secole – revoluția franceză cu al său regim al terorii și cu mesianismul napoleonian ce a venit după, cea rusă cu bolșevismul ce i-a urmat, imperialismul mesianic britanic, mesianismul rus înlocuit brutal prin internaționalismul comunist ce a fost cel mai aproape de împărăția controlului total ce există parțial acum în China sau Coreea de Nord, mesianismul american de la vis la jandarm mondial – a fost una a încercărilor repetate de a impune o stăpânire globală, respectiv de a găsi un mesia care să se ridice la înălțimea așteptărilor iudaice, masonice, teozofice și chiar protestante.

Arianismul promovat de către naziști în interiorul Europei nu este fundamental diferit de arianismul proiectat, spre exemplu, de Imperiul englez asupra coloniilor, clamând poziția fruntașă în interiorul proiectului globalist propus, doar că Germania a introdus acest concept din exteriorul în interiorul Europei; în sine, este vorba de a asigura o poziție fruntașă în interiorul unei lumi ce are nevoie de un „popor salvator”, de un „neam ales”, care este sau îl va livra pe viitorul mesia.

Este aceeași atitudine ca cea a romanilor, spre exemplu, față de barbari, dar peste care se adaugă perspectiva milenaristă, ideea că unirea lumii sub un popor ales este o misiune divină ce trebuie îndeplinită într-un anumit fel, care include rolul esențial al Ierusalimului, specific iudaismului.

Se pare că în secolul XX concurența a fost prea mare pentru găsi un singur candidat pentru rolul de mesia, iar lumea nu era încă pregătită.

Dar am asistat la o amânare, nu la o rezolvare, pentru că nu s-a ajuns la leviathanul ultim și știm că se dorește ca acesta să vină, mai devreme sau mai târziu.

Acum pare că mai devreme, la cum șarpele întărește din nou strânsoarea.

Dacă deja acum o sută de ani falșii profeți și diferiții mesia erau promovați de grupuri oculte, azi vedem ocultismul în mai toate producțiile mainstream media, de la filme la muzică și spectacole publice. Și, în mod interesant, nu ne mai este vândut un fals paradis, ci direct iadul care urmează apocalipselor seculare – economie, climă, sănătate etc. – , dar în care se poate supraviețui cu condiția de a urma instrucțiunile puterii.

VII. Leviathanul ca proiect global

După cum s-a văzut. toate mișcările spiritualiste și gnostice cu puternic element milenarist de la începutul secolului XX își aveau originea în diferite forme de ocultism și propuneau o religie păgână modernă care să înlocuiască creștinismul ca religie principală – în Germania, în Imperiul britanic, în Europa etc.

Inițial, această religie seculară și-a menținut vocația internaționalistă – de fapt, pretenția sa era și este de universalism – pentru a deveni apoi naționalistă în Rusia, China etc., ca un soi de erezie de la globalism.

O dată naționalismele diluate, tendința redevine una globalistă și iese la iveală continuitatea dintre naționalism (câtă vreme acesta este unul ateu) și globalism – vedem cum stângismul american, spre exemplu, nu are nimic împotriva Chinei comuniste.

Pare că toată furia este îndreptată împotriva oamenilor ce doresc să trăiască liniștiți după aceleași tradiții vechi și în aceeași credință și, dacă este să izbucnească un nou război mondial, el va fi în primul rând împotriva lor, pentru a distruge normalitatea.

Și poate că aceasta a fost și situația marilor războaielor dinainte, așa cum sugerează interpretarea spuselor lui Gasset și ale multor altora, dar nu mai putem înțelege aceasta din cauza zgomotului teribil al mașinăriei de război, a milioanelor de morți, dar și a faptului că trăim deja în noua lume, creată de aceste înfruntări globale.

Este greu a nu lega curentele spiritualiste de gândire din perioada ante- și interbelică sprijinite de serviciile secrete ale marilor puteri (nu e clar dacă și create de ele) de mesianismul colectiv ce a dus la apariția celor mai teribile totalitarisme din istorie: cel nazist și cel comunist.

Dacă acestea două din urmă au fost regimuri totalitarisme după mijloacele folosite, după viziunea promovată le putem însă denumi mesianisme.

Folosind denumirea de „totalitarism” riscăm să pierdem din vedere vastitatea delirului mistic (spiritism, ocultism, milenarism etc.) de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX care a cuprins mai multe state decât cele căzute sub conduceri dictatoriale.

Pe lângă totalitarisme, exista și un mesianism britanic în numele căruia era revendicată stăpânirea planetară; primul ministru Benjamin Disraeli – evreu convertit la anglicanism – a fost cel care a reformat Partidul Conservator și l-a făcut să fie identificat cu imperialismul englez și, printre altele, a fost artizanul îngrădirii puterii crescânde a Rusiei de după înfrângerea Imperiului Otoman și Congresul de la Berlin din 1878.

La o privire mai atentă, totalitarismele secolului XX par un sub-produs al mesianismului (cel propriu-zis, ca desfigurare a promisiunii biblice), naționalismul fiind un vehicul deseori util, dar fără a fi întotdeauna necesar și, mai ales, fără a putea justifica anumite excese care nu s-au bazat exclusiv pe ura născută din xenofobie, existând o puternică fervoare „religioasă” în mișcările internaționaliste care au produs revoluțiile și războaiele din secolul cel mai sângeros din istorie.

Dacă este așa, atunci conflictul nu a luat sfârșit, ci a fost doar amânat, pentru că naționalismele, ce deja au devenit secundare în interiorul Uniunii Europene, au fost doar o soluție de compromis, dar rămân o piedică în calea internaționalismului.

Și vedem azi aversiunea față de orice poziționare „naționalistă” din partea liderilor globalismului economic ce domină puterile occidentale.

Iar ceea ce Churchill vedea ca o soluție – sionismul – riscă acum să reprezinte justificarea secular-mistică pentru un conflict extins împins de Israel în Orientul Mijlociu care să ducă la falsificata împlinire a promisiunii lui Dumnezeu potrivit căreia Israel va conduce lumea din Ierusalim, pe care ca creștini știm să o recunoaștem ca venire a lui antihrist.

În articolul său din 1920, Churchill chiar face o paralelă între mesianismul biblic al iudeilor și internaționala socialistă, ce ar părea șocantă azi pentru că pierdem treptat contactul cu realitatea istorică: „Conflictul dintre bine și rău care se desfășoară neîncetat în sufletul omului nu atinge nicăieri o asemenea intensitate ca în neamul evreiesc. Natura duală a omenirii nu este nicăieri mai puternic sau mai teribil exemplificată. Le datorăm evreilor în revelația creștină un sistem etic care, chiar dacă ar fi complet separat de supranatural, ar fi incomparabil cea mai prețioasă posesie a omenirii, depășind de fapt roadele tuturor celorlalte înțelepciuni și învățături puse laolaltă. Pe acel fundament și prin acea credință a fost construită din epava Imperiului Roman întreaga civilizație existentă. Și se poate ca același neam uluitor să fie în prezent în procesul real de producere a unui alt sistem moral și filosofic la fel de răuvoitor pe cât a fost binevoitor creștinismul, care, dacă nu ar fi oprit, ar spulbera iremediabil tot ceea ce creștinismul a făcut posibil. Aproape că e ca și cum Evanghelia lui Hristos și Evanghelia lui Antihrist ar fi fost destinate să-și aibă originea în același popor; și că această rasă mistică și misterioasă a fost aleasă pentru manifestările supreme, atât ale divinului cât și ale diabolicului.”

VIII. Ascunsele războaie religioase contemporane

Churchill deplângea internaționala socialistă ca ispită antihristică a poporului evreu în timp ce sprijinea o formă secularizată a mesianismului iudaic – sionismul – , într-o perioadă în care guvernul britanic susținea demersurile Societății teozofice.

Societatea teozofică propunea o nouă religie, un „creștinism” ezoteric cu o puternică latură buddhistă (Buddha ar fi reprezentat rațiunea și Hristos trăirea), cu inserții hinduse și gnostice, care să funcționeze ca liant cu Orientul, India în special, dar și celelalte posesiuni britanice, încercând dezrădăcinarea atât a creștinilor, cât și a popoarelor colonizate, și împingerea lor într-o credință artificială, cu precădere politică.

Pe de altă parte, Germania se vedea drept apărătorul divin în fața bolșevismului impunând arianismul, un nou misticism gnostic înrudit cu teozofismul.

Iată că, deși conștientizau amenințarea mesianismului de inspirație iudaică transformat în internațională comunistă, marile puteri lucrau intens și conștient, deși de pe poziții diferite și concurente, pentru crearea unei noi spiritualități necreștine și chiar anti-creștine, ceea ce corespunde țelului de slăbire și chiar înlocuire a vechii credințe.

Elveția, la rândul său, era nu doar un leagăn pentru nașterea comunismului, dar și un teren deosebit de favorabil pentru întemeierea comunităților oculte, teozofice sau antropozofice.

Au fost războaiele mondiale, poate mai ales al doilea, când demonismul a ieșit cu totul la suprafață, de fapt războaie religioase?

Dacă înțelegem că nazismul, comunismul, dar și credințele de inspirație gnostică despre care se vorbește mai puțin și care au fost la originea mai multor mișcări politice, cum ar fi mesianismele care au animat marile puteri, au fost în primul rând nu sisteme politice, ci mitologii menite să înlăture lumea veche și, mai ales, creștinismul, atunci aceste războaie au fost în primul rând religioase, așa cum religioasă a fost lupta bolșevicilor împotriva propriului popor și a propriei credințe.

Era realizarea statului Israel în termenii propuși de Churchill un compromis pentru soluționarea situației tensionate create de revoluția rusă, sau un aranjament de etapă ce doar amâna o confruntare mai largă între internaționalism și Europa creștină?

Au încercat marile puteri să concureze la ocuparea locului de „Mesia” în dauna sau alături de poporul lui Israel, a fost un salt orb într-o luptă tradițională de putere ce a scăpat apoi de sub control în care mitologizarea gnostică a jucat doar un rol marginal, a fost un angajament cinic într-o confruntare considerată „necesară” pentru apariția noii lumi așa cum spunea Gasset, sau o combinație între acestea?

Așa cum azi războaiele nu se duc întotdeauna sau în primul rând pentru câștiguri politice – exemplul războaielor recente ale SUA poate că sunt cele mai grăitoare, de la Vietnam la Afganistan și Irak, unde au precumpănit interesele producătorilor de arme sau ale exploatatorilor de resurse ce au „investit” banii și viețile statului american pentru a se îmbogăți – așa și pentru trecutul puțin mai îndepărtat trebuie să ne uităm dincolo de înfruntările geopolitice pentru a înțelege ce s-a întâmplat și a trage învățăminte.

Pentru că suntem plasați istoric după teribilele evenimente din secolul XX și pentru că faptele istorice conțin mai multă intenționalitate decât aleatoriu, iar faptele sunt exact cele care au urmat logica lui Gasset, nu putem subestima gnosticismul ce s-a infiltrat în deciziile politice, mai ales că există o istorie modernă și contemporană a sporirii acestei influențe.

Intenționalitatea este cel mai greu de stabilit și suntem de multe ori nevoiți să apelăm la o „inginerie inversă”, pornind de la produsul final – fapta istorică – să identificăm originea ei.

Pe lângă Gasset, avem mărturia lui Guénon din 1921 care, vorbind despre noul spiritualism teozofist, consideră că și liderii teozofismului „se supun și, conștient sau nu, lucrează pentru realizarea acestui plan bine definit, așa cum fac alții în domeniile lor respective; o întreprindere formidabilă de corupție și ruinare se ascunde în spatele a tot ceea ce se întâmplă în prezent în lumea occidentală. Poate că într-o zi se va ști [care este acest plan], deși este de temut că va fi prea târziu pentru a combate efectiv un rău care câștigă necontenit teren și a cărui seriozitate scapă doar orbilor. Amintiți-vă de decadența Romei!”5.

Este adevărat, norul teribil al internaționalismului comunist anunța vremuri negre pentru toate firile lucide ale acelei vremi.

Al Doilea Război Mondial a fost durerea imediată, dar se pare că nu ultima, căci milenarismul mesianic nu și-a pierdut suflul, ci, din contră, și-l recapătă la adăpostul tehnologiei și al politicilor constrângătoare de astăzi, în lumea post-pandemică ce a redeschis porțile iadului și care azi vede redeschisă întreaga rană a Orientului Mijlociu cu toate implicațiile mesianismului biblic ce sunt legate de acest loc.

Astăzi, văzând aceleași forțe acționând în lume, trebuie să ne luăm măsurile potrivite de apărare, mai întâi pentru a înțelege și apoi pentru a fi, pe cât posibil, pregătiți mai ales sufletește.

Ceea ce frapează azi este că, deși asistăm la o prezență extrem de evidentă (dar neînțeleasă de cei mai mulți) în spațiul public a ocultismului, nu percepem aceeași competiție între diferitele orientări așa cum era în trecut, ci vedem mult mai mult o luptă comună împotriva creștinismului și a firescului, dar și cu evidente ținte politice – Rusia, Orientul Mijlociu etc.

Pentru că scopurile ultime ale războiului religios împotriva lui Hristos – căci despre aceasta este vorba – nu au fost încă atinse, încă nu s-au aliniat toate neamurile pentru primirea acelui mesia politic anunțat de rabini, de pastori protestanți, de imami, de gnostici, de teozofi deopotrivă.

S-a realizat unirea Europei sub amenințarea totalitarismelor, dar nu există încă un crez comun, ci doar unul difuz în jurul salvaționismelor de la diversele apocalipse seculare împinse prin propagandă (pandemii, încălzisme și alte eco-armagedoane, autocreate penurii sau pura obsolență umană declarată în mod repetat), iar lumea încă nu s-a așezat la picioarele acelui mesia politic ce va fi antihrist.

Va găsi el mințile oamenilor gata să-l primească, limba pregătită a-l lăuda și a descrie minciunile-i drept noi adevăruri, structura politică gata să-l primească în vârful ei, piedicile îndepărtate pentru a călca în voie peste orice opozant?

Nu pare că suntem departe, dar mai e nevoie de o inversare generalizată a minții oamenilor, astfel încât bascularea credinței și a moravurilor să fie definitivă.

____

2. Jurământul de intrare în Societatea Thule: „Semnatarul jură că, după cunoștința și credința sa, nici un fel de sânge evreiesc sau de culoare nu curge nici în venele sale, nici în venele soției sale, și că printre strămoșii lor nu există membri ai raselor de culoare.”

3. Einstein despre „The Secret Doctrine” a doamnei Blavațchi: „It's a very strange book and I've even told professor Heisenberg, my fellow physicist, to get a copy and keep it on his desk. I urged him to dip into it when he's handicapped by some problem. The strangeness of this book may relax or possibly inspire him.”

4. „Este evident că această obligație [găsită în Maimonide, Malahim 8:10] nu se limitează doar la o instanță evreiască, deoarece această poruncă nu are legătură cu prezența unui ger toshav (străin rezident) și, prin urmare, care este nevoia unui beit din. . . . Astfel, această obligație este în vigoare în toate epocile, chiar și în prezent, când niciun gera toshav nu poate fi acceptat și este obligatorie pentru toți indivizii care pot lucra în acest scop. De asemenea, această poruncă nu se limitează la folosirea forței – în cazul în care, într-o situație în care nu putem folosi forța, am putea fi scutiți de obligația noastră – deoarece esența obligației este să facem tot ce este în puterea noastră pentru a ne asigura că cele șapte porunci noahide sunt ținute, dacă acest lucru se poate face prin forță sau prin alte mijloace plăcute și liniștite (…).”

5. Tot Guénon în 1921: „Este destul de greu în prezența tuturor acestor lucruri să nu ne amintim cuvintele Evangheliei: „Căci se vor ridica Hristoși mincinoși și prooroci mincinoși și vor face semne și minuni mari, ca să rătăcească, dacă se poate, chiar și pe cei aleși”. Cu siguranță, noi încă nu suntem acolo, falșii Mesia pe care i-am văzut până acum au oferit minuni de o calitate inferioară, iar cei care i-au urmat probabil nu au fost foarte greu de ademenit, dar cine știe ce ne rezervă viitorul? Dacă cineva reflectă că acești falși Mesia nu au fost niciodată altceva decât instrumente mai mult sau mai puțin inconștiente în mâinile celor care i-au ridicat, și dacă ne uităm la seria de încercări ale teozofilor, ne putem gândi că acestea sunt nu mai mult decât încercări, experimente care vor fi reînnoite în diferite forme până la atingerea succesului. Între timp, aceste eforturi au doar rezultatul de a tulbura unele minți. Nu credem că teozofii, mai mult decât ocultiștii sau spiritiștii, au puterea de a reuși singuri într-o astfel de întreprindere. Dar în spatele tuturor acestor mișcări nu se află oare ceva mai înfricoșător, despre care poate că înșiși liderii lor nu știu și pentru care ei sunt, la rândul lor, doar instrumente? Pur și simplu punem această ultimă întrebare fără a căuta să o rezolvăm aici, pentru că a face acest lucru ar însemna să luăm în considerare ipoteze extrem de complexe care ne-ar conduce cu mult dincolo de limitele pe care ni le-am propus pentru acest studiu.”