Mierea e nu doar un aliment complet, asemenea laptelui și ouălor. Ea are proprietăți antiseptice, fiind, ca și sarea, alimentul care nu fermentează. Cum însă rețeta producerii ei rămâne un secret absolut al naturii și cum virtuțile ei îmbracă forme miraculoase, din începuturi ea a fost privită cu un respect aproape religios, uneori chiar religios, și s-a constituit în simbol al celor mai nobile și benefice acțiuni.

 

Ca și țăranul român, care consideră albina o făptură pătrunsă de sfințenie, Vergiliu spunea că „albinele au o părticică din înțelepciunea dumnezeiască”, iar Dionisie Pseudo-Areopagitul, identificat de părintele prof. univ. I. Drăgulin cu daco-românul Dionisie Exiguul, asemăna învățăturile lui Dumnezeu cu mierea, pentru că au darul de a curăți și păstra. Clement Alexandrinul aseamănă și el cuvântul divin cu mierea. Despre Pitagora, după tradiție maestrul lui Zamolxe, se spunea că toată viața s-a hrănit numai cu miere, aceasta desigur spre a se i se explica înțelepciunea și universul imens al cunoștințelor sale, după cum mierea a fost cea care l-a înzestrat pe Pindar cu darul poeziei. În Biblie, Țara Făgăduinței, patria pământească, reflex al raiului celui din Eden și prefigurare a celui etern pe care omul e chemat să-l moștenească, e definită ca țara în care curge lapte și miere. În popor, albina e pusă pe același plan cu oaia, făptură binecuvântată și ea: „Dracul se poate preface în orice fiară sau dobitoc, numai în oaie și în albină ba.” „Albina e privită ca sfântă, căci ea face ceară pentru lumânări de dus la biserică.” Într’o poezie populară din Banat, în care spațiul mitic românesc se confundă cu cel biblic, Sfânta Vineri conviețuind cu Lina Magdalina și cu „surorile lui Lazăr”, „prin preajma Iordanului”, mierea e pusă în legătură directă cu raiul:

 

„Din albini se făcu mierea,/ Mierea făcu ceară,/ Ceara s’a aprins,/ Raiul s’a deschis...”, viziune general românească, pentru că variante au fost culese și din Dobrogea, și din Ardeal. Se mai crede că „albina este făcută din lacrimile Maicii Domnului.”

 

Vom așeza acum cronologic referințele privitoare la miere și la albină, provenind din diferite epoci istorice. Ele, cum ușor se va putea constata, indică într-adevăr o dreaptă ce vine din începutul timpului până la noi.

Grație mitologiei, avem dovezi despre existența albinăritului în spațiul românesc cu mult anterioare apariției scrisului. Se știe că hiperboreii îi cinsteau cu totul deosebit pe cei doi frați zei, Apollo și Diana. Ei bine, dintre toate atributele ce i-au fost dedicate Dianei – Æterna, Augusta, Invicta, Conservatrix, Regina, Sancta Potentissima, Vera et Bona și altele – există unul care n-a fost atestat decât în Dacia: Mellifica – „făcătoare de miere”. În mitologie, albinele erau consacrate Dianei. În același timp, se credea că prototipul templului lui Apollo din Delfi „a fost făurit de albine, din ceară și pene. Despre acesta se spune că a fost trimis la hiperboreeni de Apollo însuși.” Precizare foarte importantă pentru noi, ea, o dată, atestând țara hiperboreilor ca patrie a albinăritului, apoi, localizându-ne această țară: la nord, dar nu dincolo de limita sub care există albine și miere. Or, limita nordică a albinăritului coincide cu hotarul nordic al Daciei.

 

Primele date, de-acum scrise, pe care istoria ni le oferă despre Dacia o prezintă pe aceasta ca fiind cotropită de albine. Herodot notează conștiincios o afirmație care circula dar care și lui i se părea incredibilă: „Tracii spun că ținutul de dincolo de Istru e ocupat de albine și din cauza lor nu se poate pătrunde mai departe.” Rezerva pe care părintele istoriei o exprima față de o asemenea aserțiune provenea de acolo că, după părerea sa, prin acele părți n’ar avea cum trăi albine din cauza ghețurilor veșnice (!), Dunărea fiind un fel de cerc polar lichid, dar mai degrabă înghețat bocnă.

 

Vasile Lovinescu interpretează afirmația lui Herodot nu ca pe un deficit de cunoștințe ci ca având un sens simbolic cu trimitere explicită la Paradis: „Este suprefluu să reamintim simbolismul eminamente inițiatic al Albinei, care transformă potențialitatea paradisiacă a unui lan de flori într-un Paradis efectiv […] Albina este simbolul spiritual al unei caste și al unei țări sfinte. De aceea când Herodot spune de țara geților [citatul] este greu să-ți închipui că nu a avut înainte de toate în vedere altceva decât un sens simbolic. […] Simbolismul textului convine exclusiv unui centru spiritual […]” (Lovinescu, Vasile. Interpretarea ezoterică a unor basme și balade populare românești. București : Editura Cartea Românească, Colecția GNOSIS, 1993, pp. 57-58).

 

Polibiu, cu trei sute de ani mai spre noi (secolul II î.H.), spune în Istoriile sale: „În privința celor necesare vieții, ținuturile pontice ne dau vite și sclavi, în număr foarte mare și de o calitate mărturisită de toți ca excelentă. Dintre articolele de lux, ne procură din belșug miere, ceară și pește sărat.”

 

Făcând un mare salt în timp, ajungem în secolul V d.H. Acum Priscus Panites scrie niște note de călătorie senzaționale, pentru care ar putea fi invidiat de cei mai renumiți reporteri ai lumii. Dacă s’ar inventa un mijloc prin care să se poată transpune în imagini scrierile celor vechi, n’ar exista canal de televiziune care să nu achiziționeze, la un preț oricât de ridicat, reportajul lui Priscus. Atila este perceput mai degrabă ca „biciul lui Dumnezeu”, ca o stihie mitologică, decât ca un personaj istoric real. Ei bine, Priscus Panites l-a văzut, ba a și fost invitatul său la un banchet. În paranteză, nu putem să nu spunem încă o dată cât de mult regretăm că nu ne-a rămas relatarea lui Dion Chrisostomul despre vizita făcută de el la curtea lui Decebal într’o cetate adevărată, între observatoare astronomice și sanctuare, nu într’o baracă, fie ea și căptușită cu aur.

 

În anul 448, Priscus Panites a făcut parte din delegația trimisă de împăratul Theodosius al II-lea la reședința lui Atila. El a înregistrat cu o minuțiozitate de ziarist modern tot ceea ce a văzut, începând cu peripețiile călătoriei, descrierea locurilor prin care solia a trecut, obiceiurile locuitorilor, și terminând cu relatarea întrevederii cu regele hunilor și cu ospățul oferit de acesta. Cu acest prilej, Priscus mai schimba câte o vorbă cu cineva care o rupea pe limba ausonilor, aceasta însemnând ceva apropiat de latină, o latină pe cale de a deveni română

 

Cum, pentru a da de Atila, solia a trebuit să străbată Câmpia Banatului, cu un spirit de observație și cu o capacitate de a reține amănuntele semnificative cu totul surprinzătoare, Priscus notează tot felul de curiozități, pentru alții poate doar pitorești, pentru noi însă foarte importante. Ceea ce e de scos în relief în acest context sunt spusele lui Priscus Panites referitoare la mâncărurile de prin partea locului: „Prin sate, notează el, ni se aducea de mâncare, și anume în loc de grâu, mei, în loc de vin, mied, după cum îl numesc localnicii.” Amândouă produsele sunt specific dacice. Miedul era o băutură preparată din miere cu apă, de altfel întâlnită și în zilele noastre. Picătura care a făcut paharul să se reverse în cazul răscoalei lui Horea a fost nesăbuința arogantă a jandarmilor imperiali care la un târg din Țara Moților au spart butoaiele cu mied ale localnicilor. După cum se vede, cu toate războaiele, sub toate năvălirile, prin toate tulburările vremurilor, pe aceste locuri albinele își vedeau de rostul lor.

 

Cu Miron Costin ajungem la întemeierii Moldovei, și anume la momentul în care maramureșenii lui Dragoș dau peste „bătrânul prisăcariu”, așa cum lucrurile apar în Poema Polonă (Istoria în versuri polone despre Moldova și Țara Românească,1684):

 

Iau seama locurilor dimprejur

Și văd cum se ridică un fum în sus,

În zorii dimineții liniștite,

Ca o coloană legându-se de nori.

Rămân uimiți: în aceste pustiuri cin’să locuiască?

Fără foc nici chiar în grote nu se vede fum.

Spre fum deci se îndreaptă, cu ochii ațintiți la el,

Iar fumul îi aduce la o a doua apă,

Și văd aici rotunde și fragede dumbrăvi.

Îndată ocolesc pădurea de unde fumul se ridica în sus

Și dau de-un bătrânel, scorojit de ani, lâng’o prisacă.

Acoperea știubeie și se’nvârtea’ntre ele

Ca să îndrepte ceva sau poate ca să vadă

Dacă vreo matcă bine albinele-și conduce,

Sau le îndrepta țepușe, ori le lua ceara de ambră

Și le silea la muncă mai sârguitoare...

 

La o distanță de peste două milenii după Herodot, prințul savant Dimitrie Cantemir, descriind cu scrupulozitatea omului de știință o realitate pe care o cunoștea perfect de la fața locului nu doar din auzite ca „părintele istoriei”, îl confirmă chiar în ceea ce acestuia i se părea a fi un simplu zvon. În Descrierea Moldovei, lucrare elaborată la cererea Academiei din Berlin al cărei membru era, Cantemir scrie: „Voi spune ceva cât de cât despre albine. Locuitorii țării trag foarte mari foloase de pe urma lor; toate câmpurile sunt pline de flori dintre cele mai frumoase și cele mai plăcute, iar pădurile le dau necontenit hrană îndestulătoare ca să-și strângă ceara și mierea. Aceștia ar avea foloase și mai mari de pe urma lor dacă li s-ar îngădui să păstreze toate roiurile care roiesc în fiecare an. Dar pravila țării îi oprește să aibă stupi mai mulți decât îngăduie pământul fiecăruia, pentru ca înmulțirea albinelor la unul să nu-i păgubească pe vecini.” Și, de data aceasta confirmându-l pe Polibiu cu articolele de lux importate de prin aceste părți: „Ceara aceasta [obținută printr-un procedeu special], împreună cu mierea, o scot prisăcarii la vremea hotărâtă; fiindcă are un miros aproape ca de ambră [la care se referea și Miron Costin] și rezistă la razele soarelui, ei o vând cu atât mai scump.”

 

Mărturia lui Dimitrie Cantemir, că pe timpul său creșterea albinelor era menținută sub un barem păzit cu strășnicia legii, e stupefiantă, deși, făcută de însuși domnitorul țării, primul care cunoștea pravila și veghea la aplicarea ei, corespunde cu siguranță adevărului. Or, precizarea aceasta face ca spusele tracilor, reproduse de Herodot, să nu mai pară atât de fanteziste, ba, într-o vreme când nu exista o normă care să acționeze restrictiv în privința apiculturii, ele să fie aproape verosimile, oricum, să dea o dovadă despre mulțimea neobișnuită a albinelor la nord de Dunăre.

 

Către sfârșitul secolului al XVIII-lea, consulul austriac în Principatele Române Fr. Raicevich, considerat de către Hasdeu drept „cel mai bun cunoscător al țărilor noastre”, spunea ceea ce noi vom folosi drept concluzie la toate referatele expuse anterior: „Una dintre cele mai prețioase și mai bogate producții ale celor două provincii o dau albinele, fiindcă ceara lor e fără îndoială cea mai bună și cea mai căutată în întreaga Europă...” Cu singurul adaos că aprecierea e valabilă și azi. În vara anului 2003, firme interesate din apusul Europei au inventat o stratagemă pentru a scoate de pe piață mierea românească, prețuită ca fiind cea mai valoroasă de pe continent.

 

Apicultura a rămas de-a lungul timpului atât de prețuită la români încât două din județele lor, Vaslui și Mehedinți, aveau reprezentată în stemă imaginea albinei.

 

Ce să mai spunem când limba noastră e identificată astfel: „Văd poeți ce-au scris o limbă ca un fagure de miere”?